Semnul crucii nu este un simbol specific creştin nici ca gest şi nici ca formă; ca simbol al fericirii, crucea se regăseşte pe peceţi, pandantive şi stele, cu mult înainte de era creştină. Ea este un fenomen specific omului religios – tatal nostru.
Pentru creştini CRUCEA este simbolul mântuirii noastre, ,,armă împotriva diavolului”.
Întorcându-ne în timp, vom constata că în era primelor comunităţi iudeo-creştine, credincioşii îşi făceau pe frunte un semn care evoca altceva decât lemnul crucii pe care era răstignit Hristos. Ei erau însemnaţi cu semnul TAV, ultima literă a alfabetului ebraic, reprezentată prin semnul + şi care îl desemnează pe Dumnezeu.
Primii creştini erau însemnaţi cu numele lui Dumnezeu pe frunte, în ziua botezării lor aşa cum spun cuvintele Sfântului Evanghelist Luca : ,,Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după mine, nu poate să fie ucenicul Meu”. Ei erau botezaţi cu numele Tatălui pentru că în comunităţile creştine primare ,,Numele Tatălui este Fiul.”
Atunci când comunităţile creştine au devenit majoritar greceşti, TAV a devenit TAU şi a fost înţeles ca simbol al crucii pe care a fost răstignit Hristos, o laudă a tuturor creştinilor şi simbol al mântuirii noastre. Crucea a fost privită ca expresie a puterii dumnezeieşti care biruie moartea, cele patru braţe ale sale arătând caracterul cosmic al lucrării Sale mântuitoare.
În Tradiţia apostolică a Sfântului Ipolit al Romei se fac referinţe la uzul însemnării cu sfânta cruce pe frunte, precedat de o ,,suflare” făcută în palmă, reiterare a insuflării Duhului primit la botez, tatal nostru.
Prin sec. al II-lea, Imnele lui Solomon, ca şi Sfântul Iustin, fac aluzie la o însemnare a feţei cu sfânta cruce, tot ca o aducere aminte a tainei botezului. Semnul crucii se făcea cu degetul mare sau cu un alt deget.
Sfântul Ambrozie al Milanului este teoreticianul unei alte practici. El spune: „Să avem semnul crucii pe fruntea noastră, pe inima noastră şi pe braţele noastre; pe frunte pentru că trebuie să-L mărturisim întotdeauna pe Iisus Hristos; pe inimă deoarece trebuie să-L iubim întotdeauna pe El; pe braţele noastre, pentru că trebuie întotdeauna să lucrăm pentru El.”
Rugaciunea Tatal nostru
Această tendinţă de a se face patru cruci: pe frunte, pe inimă şi pe braţe, poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care îl facem astăzi şi care le-a înlocuit pe celelalte.
Aceste evoluţii se vor cristaliza în sec. VII – VIII, cu prilejul crizei monofizite şi monotelite. Pentru a protesta împotriva ereticilor monoteliţi care acordau faptului că se însemnau cu sfânta cruce folosind numai un deget semnificaţia unei atestări publice a învăţăturii lor, greşite, ortodocşii începură a-şi face cruce cu două degete, exprimându-şi astfel credinţa lor cu privire la cele două firi şi la cele două voinţe ale lui Hristos. Sub această formă semnul crucii apare ca total rupt de gestul făcut în taina botezului. Semnul sfintei cruci devenise un mod de protest al ortodoxiei faţă de erezii. Creştinii au început să facă acest gest într-un fel cât mai vizibil. Astfel un unic mare semn al crucii făcut pe întreg trupul, în felul descris de Sfântul Ambrozie a înlocuit micile cruci făcute pe diferite părţi ale trupului.
Odată potolită cearta monotelită, Biserica greacă a introdus obiceiul de a se închina cu trei degete, spre slava Sfintei Treimi. Acest fel de a se închina, cu trei degete, va deveni încetul cu încetul general şi comun pentru Orient şi Occident, la începutul sec. al XII-lea. Citeste si rugaciunea ortodoxa Tatal nostru de pe site-ul OrtodoxNews.ro
În privinţa însemnării cu sfânta cruce în Occident iată cum se exprimă papa Inocenţiu al III-lea: „Semnul crucii trebuie să se facă cu trei degete pentru că simbolizează numele Sfintei Treimi. Acest semn se face de sus în jos şi de la dreapta la stânga pentru că Iisus Hristos S-a pogorât din cer pe pământ şi a trecut de la evrei la neamuri. Unii, totuşi, fac semnul crucii de la stânga la dreapta arătând astfel că trebuie să trecem de la stricăciune la slavă, tot aşa cum Hristos a trecut de la moarte la viaţă,şi de la sălăşluirea în întuneric la lumina raiului…”
Câţiva ani mai târziu, un episcop spaniol, Luc de Tuy mărturisea că atât închinăciunea de la stânga la dreapta cât şi cea de la dreapta la stânga sunt bune. El explică sensul închinăciunii de la stânga la dreapta astfel: „ Hristos S-a pogorât de la stânga ( la iad ), şi apoi, înălţându-se la cer, S-a aşezat de-a dreapta Tatălui.”
În felul de a se închina în Occident în sec. VIII – XIII a avut loc o evoluţie, lentă, inovaţia de a face semnul crucii de la stânga la dreapta intrând, încetul cu încetul în uzul curent, fără ca ierarhia să se alarmeze. Însă, acest fel de închinare, nu a fost niciodată în mod clar recomandat.
H. Leclerq afirmă că : „În Biserica latină s-a produs o schimbare în sec. XIII, adoptându-se felul de a se închina, cu mâna deschisă şi toate degetele unite…” Nu se cunoaşte motivul pentru care s-a introdus această practică. La regulile deja fixate pietatea credincioşilor sau temperamentul lor naţional au adus unele accente originale. Nu trebuie să judecăm aceste practici specifice credincioşilor şi spiritualităţilor popoarelor, dar dacă ele au devenit simplă obişnuinţă şi au degenerat în simple semnale de recunoaştere confesională nu ne rămâne decât să ne întoarcem spre taina propriului nostru botez ca să regăsim în el tăria iubirii vii care dă putere semnului crucii.
