Poveștile savuroase pe care le adună într-o noapte, la muncă, taximetriștii Lică (Alexandru Ion) și Liviu (Rolando Matsangos), în „Taximetriști”, cel mai recent film regizat de Bogdan Theodor Olteanu, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Adrian Nicolae, la fel ca piesa de teatru cu același nume – invită publicul la cinema din 20 ianuarie.
„Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București. Oameni din toate clasele sociale își pun la bătaie cea mai rea versiune a lor, se amenință, se jignesc, se scuipă, se bat. Iar taximetriștii sunt chiar în epicentrul acestui cataclism, cei mai huliți și mai disprețuiți dintre șoferi. Cum să nu faci un film despre ei?” spune Bogdan Theodor Olteanu, regizor și co-scenarist al filmului.
„Obiectivul nostru a fost să inventăm o poveste „adevărată” despre cât de proști, de vulnerabili și de minunați sunt oamenii, despre cât de mult vorbesc și cât de puțin fac. Dar ne-am dat seama că nu ne pricepem și am scris o comedie cu taximetriști.” – completează Adrian Nicolae, co-scenarist și actor.
Aflăm de la scenariștii Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae cum s-a născut spectacolul, cum a fost realizarea filmului, cum au colaborat, de unde le-a venit inspirația și de ce fel de provocări au avut parte.
„Taximetriști” e primul film românesc lansat după un spectacol de succes într-un teatru independent. Povestiți-ne mai mult despre parcursul proiectului, de la primul scenariu de spectacol, ideile pentru realizarea filmului, scenariul pentru film și realizarea acestuia, precum și despre colaborarea voastră.
Bogdan:
Am scris piesa foarte aproape de momentul în care Uber abia intrase în piață. Cred că mă motiva în momentul ăla și un chef de a mă certa cu oameni. Că toți cei din jurul nostru aveau un discurs foarte neoliberal. Eu pe banii mei vreau să se întâmple lucrurile cum zic eu. Mult solipsism. Eu dacă plătesc la restaurant vreau ca bucătarul să fie fericit că îmi gătește. Eu vreau ca șoferul să asculte ce muzică vreau eu. Mult EU în discursul ăsta. Care mi se pare și primitiv și infantil. E simplu să spui taximetriștii sunt așa și pe dincolo fără să te întrebi de ce. Și sunt toți la fel? E asta o certitudine?
Colaborarea noastră este exemplară pentru că suntem (și) prieteni și atunci știm că oricât ne-am certa atunci când lucrăm, la final jucăm un scrabble și totul trece. E reconfortant să știi că orice diferend e strict estetic și nu există în substrat joculețe de orgoliu sau putere. Pe cât e omenește posibil.
Adrian:
Piesa de teatru s-a născut mult mai lin și în vremuri mai limpezi (pre-pandemice). A fost prima colaborare între noi și reușita spectacolului ne-a încurajat să mai scriem împreună. Lucrul la ecranizare ne-a prins pe amândoi într-o perioadă de recalibrare psihică și profesională. Am încercat să rezolvăm repede chestiunile care țineau de diferențele între convenții (ce „înghiți” la teatru, dar respingi la film), ca să ne dumirim ce vrem cu noul produs. Cât de tare vrem să ne detașăm de piesa de teatru? Cât de mult suntem în stare? Și, desigur, cât de mult ne permitem ca buget? N-am avut mari dezbateri creative, obiectivele filmului nu s-au depărtat de obiectivele piesei. Doar ne-am stors creierii să facem un film popular care să nu fie superficial.
Cum a fost pentru voi, spre deosebire de alte proiecte, procesul realizării filmului – de la discuțiile despre casting la finanțări și filmare? Dar cele mai mari provocări?
Adrian:
Am convenit să păstrăm protagoniștii din distribuția spectacolului. În primul rând pentru că sunt actori și actrițe foarte capabili / capabile, la care cu siguranță ne-am fi gândit și dacă scenariul era cu totul proaspăt. În rolurile adăugate am aplicat aceeași grilă: actori buni și cu personalitate. Ca în orice demers independent, ne-am chinuit să rezolvăm creativ lipsurile și accidentele (mai simplu spus, să ne prefacem că am luat unele opțiuni de artiști ce suntem și nu de săraci ce suntem). Dintre provocările neîntâlnite la alte proiecte, aș menționa lucrul cu o platformă auto pe străzile bucureștene (s-au blestemat în proporții sensibil egale gropi, participanți la trafic, primari trecuți și prezenți).
Bogdan:
N-am făcut casting pentru niciun rol. Nu fac în general castinguri, decât atunci când n-am de ales. Prefer să lucrez cu actori pe care îi știu, fie că am mai colaborat, fie că îi știu din ce au mai făcut. În privința rolurilor principale mi se părea evident că nimeni n-ar putea să facă la fel de bine ca Alex, Rolando, Maria sau Victoria personajele pe care ei le joacă de ani buni.
Altfel, în afară de un buget auster, puține zile de filmare, probleme cu locațiile și cu vremea și probleme cu orașul, n-am avut nicio problemă.
Care au fost sursele voastre de inspirație pentru personajele din film?/ ce anume v-a inspirat în construcția personajelor și situațiilor? Aveți vreun personaj preferat (și de ce).
Adrian:
Amândoi suntem creaturi mai degrabă nocturne, cu o predispoziție pentru analiza comportamentelor umane. Era greu să scăpăm de fascinația taximetriștilor. Pentru protagoniști am pornit de la clișeele majore (taximetristul dezinvolt / taximetristul reținut) și apoi ne-am străduit să nuanțăm personaje, să ne jucăm de-a „uite clișeul, nu e clișeul” până obținem un balans bun pentru o comedie despre oameni vii.
Am o slăbiciune pentru Liviu, care a ajuns să facă taximetrie „un timp, până ne mai revenim cu banii”. Are un tip de masculinitate bovină, o credință că lucrurile se rezolvă dacă îți anesteziezi frustrările și muncești mai mult. Că undeva, la capătul greutăților, e un liman care le justifică. E un om care își sacrifică prezentul, pregătindu-se să fie fericit cândva. Poate mi-e drag și pentru că poartă mult din biografia mea.
Bogdan:
Eu n-am personaje preferate. Încerc să țin cu toată lumea. Dacă ar trebui să aleg musai aș alege Ilinca (soția mafiotului), că e greu de descifrat. E complicat să îi construiești – ca spectator – o biografie. Și e colerică. Înțeleg foarte bine cum funcționează colericii.
Povestiți-ne modalitatea de lucru cu actorii. Ce ați urmărit pentru fiecare personaj, ce s-a schimbat pe parcurs, ați avut anumite repetiții?
Adrian:
La partea de repetiții eu am avut o discretă funcție consultativă, aia e felia domnului Bogdan.
Bogdan:
Filmul este și nu este diferit de spectacol. Au rămas neschimbate liniile mari ale personajelor și dramaturgia esențială. Au rămas neschimbate niște mize ale noastre, ale scriitorilor textului.
Pe de altă parte s-a câștigat o chestie pe care mi-o doream în teatru și care era mai greu de obținut acolo. Expunerea la violența perpetuă care se întâmplă între oamenii ăștia. În fiecare secvență cineva e agresat, cineva e agresor, iar ciclul ăsta de agresiune între indivizi nu se oprește niciodată. În film e mai ușor de expus lanțul trofic. Poți puncta din decupaj, din felul în care filmezi, din felul în care montezi. Sunt mai multe personaje, sunetul orașului joacă rolul lui, cacofonia cromatică din București la fel. Cred că filmul e mai agresiv cu spectatorul. E mai scurt, ai mai puțin timp de respiro, e montat într-un stil agitat.
Repetițiile au fost simple ca proces. Știam toți despre ce vorbim și am lucrat doar să ajustăm convenția de actorie la ce fel de film căutam. Sunt toți actori foarte buni, așa că au priceput repede de ce e nevoie.
Cât e despre personaje și cât este despre relații, comunicare, cunoaștere, diversitate, înțelegere dincolo de suprafață – între oameni și ei cu sine? Ce povestește Taximetriști și ce lasă intenționat la interpretarea spectatorului?
Adrian:
Toți spectatorii vor fi mers la un moment dat cu taxiul. Aproape toți au o poveste comică / revoltătoare / stranie cu un taximetrist. Subiectul filmului ne-a permis să-i arătăm și pe ei, pe „clienți”, în policromia unei ture de noapte. E un tip de oglindire care mă preocupă, mai ales în vremuri care predispun la polarizare. Taximetriștii sunt ridicoli așa cum toți suntem ridicoli atunci când suntem excesivi. Am încercat să nu ne ferim de ridicolul clișeelor, dar să le contextualizăm astfel încât personajele să capete profunzime.
Apoi, taxiul e și un fel de confesional. În măsura în care avem taximetriști guralivi, avem și clienți „nevorbiți”. E o intimitate stranie în fiecare cursă, care face oamenii să se comunice (unii mai impetuos decât alții), alunecând de la observații generice la frământări existențiale. Mă intrigă (din experiența personală și din mărturiile câtorva taximetriști chestionați) această dinamică ciudată care transformă taximetristul din prestatorul unui serviciu care cere o oarecare comunicare funcțională într-un duhovnic de ocazie.
Bogdan:
Filmul este ecranizarea unui spectacol scris/regizat acum ceva ani. Așa că am impresia (falsă, desigur) că textul nu mai are niciun secret pentru mine. Cât am lucrat la film am avut aproape strict mize formale. Cum filmăm? În ce format facem filmul? Ce fel de culori vrem? Cum montăm? Ce se aude? E un film care stilistic seamănă foarte puțin cu orice altceva am mai făcut. A fost un proces de descoperire și învățare.
Care sunt provocările pe care le resimțiți în carieră, în acest moment în România? Ce e mai simplu și ce e încă foarte dificil?
Adrian:
„Cariera” mea de scenarist e foarte la început. Deci n-aș ști să spun ce e simplu și ce încă nu e, pentru că n-am perspectivă. Ca și în celelalte medii în care mă exprim mai mult sau mai puțin pompieristic (actorie, dramaturgie, entertaining), sunt un impostor fără studii de specialitate care speră să nu fie prins și dat afară de organele abilitate. În rest, să faci film independent e ca în bancul cu corporatistul care și-a dat demisia ca să-și deschidă un bordel. La început e mai dificil, le cam faci tu pe toate.
Bogdan:
Eu sunt și mai amator decât Adi, dacă e un concurs, deci n-am mentori sau profesori de dezamăgit. Nu o să zică nimeni niciodată “domnule, ce mult promitea și uite ce a ajuns”. Provocarea e să ajung să fac măcar un sfert din filmele pe care le-am scris deja în cap.
Simplu nu e nimic, că făcutul unui film presupune să jonglezi tot timpul cu mai multe portocale decât poți și știi. Nici dificil nu e nimic, dacă faci un pic de reframing, că facem filme nu operăm pe creier. Nu moare nimeni că am făcut un film prost sau că n-am făcut deloc. Viața merge înainte, planeta se încălzește, Dinamo tot nu a ajuns în Champions League.
Ce înseamnă pentru voi „un film de public” și în ce măsură se încadrează „Taximetriști” în această zonă?
Adrian:
Cred că un film de public e un film la care vine lumea. Spre oroarea creatorilor, numai publicul deține definiția „filmului de public”. Nu știu dacă al nostru o să fie un film de public. Știu doar că am încercat să facem filmul accesibil fără a fi irelevant și substanțial fără a fi pretențios. Cum s-au chinuit alții, ne chinuim și noi.
Bogdan:
Orice film are publicul lui și n-aș face comparații între publicuri, care e mai deștept, care e mai înalt și care citește cărți mai groase. Mi se pare o falsă dihotomie. Nu știu nici ce înseamnă “film de artă”. Sunt niște categorii care n-au un contur ferm, așa că nu știu la ce folosesc.
Îmi doresc, cum își dorește orice regizor, să ajung la cât mai multă lume. Încerc permanent să (re)definesc cât de idiosincratic pot să fiu. Nu aș putea să semnez orice text sau orice stil. Dar mi se pare o miză importantă să ajung la spectatori. Cu cât mai mulți cu atât mai bine.
Cu ce v-ați dori mult să rămână în minte publicul după vizionarea filmului?
Adrian: Sper să rămână cu senzația că lucrurile nu sunt într-un singur fel. Că oamenii de lângă noi sunt mai degrabă niște gâze în derivă decât monștri cu o agendă clară și că ajunge să-i cunoști un pic ca să înțelegi că empatia e singurul drum către ceva care seamănă a fericire.
Bogdan: Cu cele câteva momente în care actorii fac superb ceea ce fac. Eu le-am văzut de zeci (sute?) de ori și sunt încă fermecat de ele/ei. E un film care se desprinde/ depărtează de realism și mare parte din reușita lui e în prestațiile actorilor.
