Connect with us

Hi, what are you looking for?

Muzica

TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ

radu parpauta


Borges (mi-am notat într-un caiet): „Elementarul nu se poate defini; cum să definești, oare, aburul cafelei sau tristețea aceea nelămurită cu care te învăluie înserarea; sau speranța, fără îndoială neîntemeiată, pe care o nutrești uneori dimineața”.

 

Dar, uite așa, cu probleme, sparți și desfundați, trebuie să mergem înainte. Ca Sergentul lui Alecsandri, care a existat cu adevărat. Îl chema Țurcanu. Opinca-i era spartă, căciula desfundată… Trecea peste râpi și prin păduri… Și mergea-mergea… printre dealurile moldovenești, printre molcomele dâlme vasluiene… Se întorcea acasă, la ai lui. Singur-singurel printre colinele nesfârșite, cu căciuloiul acela desfundat, își trăgea cu silă piciorul rănit, înfășurat în tot felul de cârpe murdare prin care, de bună seamă, răzbătuse sângele, și ofta: nu mai ajung acasă! Opinca-i era spartă… Căciula desfundată… Ca ale miilor și milioanelor de țărani, care au dus războaiele nației, dar și cele nenaționale: cei care „știu sama la plugu”, cum horește Leșe, cuminți, fără să crâcnească, umiliți de ofițeri-barbari cu studii la Paris sau în Germania, decorați fanfaron de boieri cu monoclu, țărani care au umplut fabricile și uzinele mai apoi și care… mai bine nu mai zic. Judecați și domniile voastre…

Domnul R. povestea că odată a băut crunt cu un prieten. Cînd se trezește a doua zi și se uită în oglindă, părul din cap îi era numai roșu, năclăit, ca plin de sânge.

-Vai, mi-am spart capul ieri. Oi fi căzut și…

Îi dă telefon prietenului cu care băuse.

-Băi, Nicule, unde am căzut ieri? Că am capul spart, numai sânge.

-Taci, bre, bețivule! Ai uitat cum ieri eram beți și ne turnam lichior în cap unul la altul?

Asta era pe vremea lui Ceașcă. Lichiorul de cafea era gros pe vremea aia. Pot depune mărturie.

 

Tata murise în iarnă, iar în vară, tot anul acela, sora mea a dat și a reușit la facultatea de arhitectură (eu eram deja student în anul întîi la filologie). Cînd a venit Doina acasă, a strigat trîntind voioasă poarta:

-Mamă, am reușit!

Eu și mama i-am ieșit înainte.

-Bravo, soră-mea, i-am zis bucuros.

Mama însă s-a dus la ea, a strîns-o în brațe și a început să plîngă. Doina, molipsită de plînsul mamei, a început să plîngă și ea. Nu pricepeam ce se întîmplă: de ce plîngeau? Mi-a trebuit un minut-două ca să înțeleg. În mintea mamei se zvîrcolea cam următorul gînd: „Uite, tu ai reușit și tata nu mai este ca să se bucure de succesul tău, al Țușcăi, cum îți spunea”.

 

Mi-am adus aminte când am fost la Călărași – am luat un premiu literar acolo. Of, deșertăciunea premiilor (care, desigur, mă cuprinsese și pe mine pe atunci, în primii ani după 90). Pare că autoritățile erau într-o criză de legitimitate, pentru că au presărat după 89, tot felul de statui pe unde au apucat. În grădina publică, Ferdinand Întregitorul stătea coastă în coastă cu Mihai Bravul, iar Dromichete, un zdrahon tânăr „cu căciula pă frunte”, cum cânta ăla de la „Flacăra”, o ia spre râu înaintea lui Decebal, mai trecuțel, dar tot zdrahon și tot cu cușmă. Apoi era un Bălcescu mic și ofticos (unele din aceste busturi erau foarte mari, lângă alte mici, mignone) care stătea pe un postament la fel de meschin. Apoi era un cap imens de actor (cu o expresie de histrion reușită, să recunosc, pare că era al actorului Ștefan Bănică), care asculta cu o ureche clăpăugă înspre un Eminescu, plasat după zaplazul Consiliului local.  În general toți acești domni ai istoriei noastre erau așezați anapoda, fără nici un plan, câș unii față de alții sau orânduiți „la sfoară”. Un Iorga hilar, cu ochi mari, de strigoi (o fi fost chiar Iorga?) se ițea de după un cacadâr. De fapt, boala trandafirilor roșii și a tricolorului se pare că măcina creierul patriotic inflamat al primarului fost peremist, actual liberal (îl votează lumea, că-l cunoaște. Lasă să ajungă și alții primari, c-o să-i votăm și pe ei). Bănci vopsite șipcă cu șipcă în roșu, galben și albastru. Ploile și frunzele căzute, laolaltă cu vopseaua celor trei culori au macerat o mâzgă căcănie – esența eternă și fascinantă a patriei. E clar, o minte gîndește aici tricolor: un panou de afișaj are cele trei tabele vopsite, bineînțeles, în roșu, galben și albastru-putreziu. Pe fiecare panou se află afișe jerpelite: cu Nicolae și Nicoleta Guță, plus Florin Salam, corifeii artei locale, cu un teatru de amatori călărășenesc, ce montează de vreo douăzeci de ani „Steaua fără nume”. După ce am citit transpirat din prozele mele (așa pățesc totdeauna), un domn cu burticică și glas de soprană ne-a condus la un restaurant. Am mâncat o friptură ațoasă, parcă de crocodil, am băut un pahar de vin de care s-ar rușina și ultimul tomeștean al meu, și apoi am mers la hotel. Ce mi-a rămas luminos în minte din oraș: înspre gară, casele de protipendadă de dinainte de război.

 

Un proverb italian: „Mai jos de buric nu există nici credință, nici lege” Românii nu pot spune așa ceva – sunt mai… crohmoliți.

 

Îmi notam pentru o eventuală proză: „Circulație redusă, cu mașini fâșâind încet pe străduțe aproape pustii, cu vânzătoare plictisite distrate de pensionari optimiști, debitându-le bancuri porcoase.”

Trecut de 12 noaptea. În fine, plouă! Îmi fac o cafea, mă uit la tenis pe „mute” (Graceva – Kvitova) și ascult ploaia. Petale albe cad din pomii înfloriți. Trag cu privirea la narcisele galbene, pe care le-am pus într-un pahar pe masă. În grădină erau îmbobocite (dar cu căpșorul în jos – semn că vor înflori curând), acum înfloresc. Ce-aș vrea mai mult!

Enescu când a fost invitat să cânte la Viena la 12 ani a întrebat-o pe mamă-sa:

-Mamă, pot să le spun că sunt român?

-Da, de ce nu!

-Să nu creadă că mă laud.

 

„Căzut-o umăt pă munți

Zuorel de zuă

Scrisoare după răguț’.

-Du-te, maică, la birău!

Vezi trăbă să merg și eu?

Și birău’-o zâs așe:

Curuiește-m’ cămeșă!

Pe mânica de-a dreapta,

Scrie-mi-te dumneata,

Pe mânica de-a stânga,

Scriem’, maică, drăguța,

Pe lătuțu’ dinapoi

Scrie-mi plug cu patru boi,

Pe lătuțu’ dinainte

Scrie-m’ două, tri cuvinte,

S-arăt la domnu’ căprari

Că ț’-am fost, maică, plugari.

Rămâi țară sănătoasă!

De-oi trăi, te-oi cota iar

De-oi muri, m-or îngropa

Pă front în Galiția…

 

Merg la magazin după nesuri. La biserică se aud „Fericirile” în microfoane: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate/Că a lor este Împărăția Cerurilor.” Care-s cei prigoniți pentru dreptate? Ei, aici e întrebarea. Toți se cred prigoniți.

 

La înmormântare. Fiica bocind:

-Tată, unde te duci?

Mortul se scoală:

-Eu mă duc, mă? Dumnezeii mamei voastre! Voi mă duceți.

 

Am lucrat prin grădină. Primăvara e suficient să ieși afară și atunci vezi câte sunt de făcut. Și îmi amintesc o vorbă: Nu știu dealul se-alungi / Ori eu îmbătrânii. Obosit, acum mă odihnesc scriind aici și citind Saramago, Lucarna. La drept vorbind, amântrei, și munca prin grădină, însoțit de corul de păsărele, de soarele dulce, și cititul, și scrisul aici sunt preocupări plăcute. Doar trebuie să-ți învingi niște cazne, mai bine zi ceea ce ți se pare caznă. Nu e.

Râde ca broasca la insolvență.

Un fragment din cartea la care scriu: Dar să nu vă închipuiți că numai de clipe din acestea, de răgazuri aliotmane, aveam parte, înnecați benevol, ca muștele în mierea groasă, translucidă și dulce a vieții. Nuuu! Învățam (ei, să nu se creadă că ne strofocam cu învățatul!), umblam pe la spectacole, după fete, după ultima apariție a lui Brumaru sau Ursachi, rămâneam uimiți la cursul atoateștiutor al Domnului Vraciu sau al domnului Constantinescu, însă nu învățam mai nimic la ei, striviți de multa lor deșteptăciune. Dar, să recunosc, și de bunătatea lor nesfârșită. Ca o măgură de neatins, pe care o vezi în lumina soarelui, dar preferi să bei o cinzeacă de răchie la taverna din vale decât să urci culmea. Iar Grădina Copou era tot Grădina Copou, fucsia tot fucsia, corifeii Unirii tot „strâns uniți” în jurul lui Cuza din Piața Unirii, iar calul lui Ștefan din fața Palatului era gata-gata să necheze din nou biruitor (cică atunci când o să treacă pe lângă el o studentă fată mare). Și „bombele” erau tot „bombe”, gagicuțele tot gagicuțe, blocotețele ceaușiste tot blocotețe, iar Bahluiul la fel de cumanic și de neguriu. Iar colegele atât de pure, de inocente!

 

Am pus ceapa în pământ – mama ei! Azi am pus ultima kilă, ceapa roșie, așa-i place Mariei. Eu nu sesizez nici o diferență, decât de culoare, dar, eu știu… Am fost la magazin, am discutat cu „băieții”, am luat nesuri, parizer pentru cuțu. Am uitat să-mi iau de mâncare, așa că mă mulțumesc cu un ou. Mai important: scriu la roman! Deocamdată îmi merge!

 

Radu PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate

Sport

Formaţia Tottenham, la care joacă Radu Drăguşin, a fost învinsă, joi seară, în deplasare, cu scorul de 1-0, de echipa Nottingham Forest, într-un meci...

Sport

Ana Bogdan, locul 114 WTA, şi Anca Todoni, numărul 118 mondial, evoluează pe tabloul calificărilor la tuurneul de categorie WTA 500 de la Brisbane,...

Sport

Echipa engleză FC Liverpool a învins duminică seara, în deplasare, scor 6-3, gruparea londoneză Tottenham, la care Radu Drăguşin a fost titular. A fost...

Sport

Arbitrul George Găman va conduce la centru meciul Sepsi OSK – Universitatea Cluj, care se va disputa, vineri, de la ora 19.00, în etapa...