După dezmorțirea industriei cinematografice din 2021, a urmat un an în mod clar mai prolific, atât la nivel global cât și în România – așa cum aminteam în acest articol. Sigur, până să tragem linie, mai rămâne să se accesibilizeze unele filme, dar avem deja o listă substanțială de titluri pe care le recomandăm, sau filme în care putem resimți pulsul anului.
Avatar: The Way of Water (James Cameron) și Top Gun: Maverick (Joseph Kosinski) ne-au rechemat în sălile de cinema afișând atitudinea post-narativă a unor sequel-uri grandioase, cu un accent nu pe poveste, cât pe revizitarea afectivă a acelor universuri.
Ele ne propun în primul rând o odisee a simțurilor exaltate în fața spectacolului cinematografic, fie într-o lume complet digitală, ca în Avatar II, fie în imersivitatea forțelor G pe care actorii din Top Gun le resimt nesimulat în timp ce pilotează avioanele de vânătoare înarmate cu aparate de filmat.
La polul opus, filme ca The Northman (Robert Eggers) sau Everything Everywhere All at Once (Dan Kwan, Daniel Scheinert) oferă o mai mare importanță intelectualizării poveștilor pe care le urmărim; fie că e o reinterpretare a lui Hamlet, care de fapt e o legendă scandinavă anterioară Hamlet-ului shakespearean (The Northman), fie că e rețeaua amplă a multiversului de evenimente în care se întrepătrund amețitor versiuni alternative ale personajelor (Everything Everywhere…)
Cel mai de succes film al studioului A24, acest „mini blockbuster experimental” (în care regăsim unele dintre cele mai inventive și mai acaparante secvențe de bătăi kung-fu din istoria recentă, cel puțin, a cinemaului) a adunat repede un cult puternic în jurul lui, mulți considerându-l cel mai bun film al anului. Mai pe larg, aici.
Mai departe, 2022 a fost și un an bun pentru satiră. Prin goana nebună de a „îmblânzi” un OZN surprinzându-l în imagini, Nope (Jordan Peele) expune cu o ironie proaspătă felul în care ne capitalizăm emoțiile prin spectacol.
În Triangle of Sadness, regizorul Ruben Östlund ne provoacă să râdem de ironia sorții în lupta de clasă, explorând felul în care ne capitalizăm corpurile, chiar și în schimbul unor sărățele pe o insulă pustie.
Însă în acest top (complet subiectiv, evident), probabil că cea mai bună satiră a anului rămâne The Banshees of Inisherin, film prin care atât regizorul Martin McDonagh (In Bruges; Three Billboards Outside Ebbing, Missouri) cât și actorul Colin Farrell par să atingă apogeul carierei lor. Filmul e un bromance irlandez tragicomic despre despărțirea dintre doi prieteni, de un umor memorabil, dar finalmente înduioșător.
Ca o reinterpretare contemporană a celebrului Vertigo, Heojil kyolshim / Decision to Leave surprinde numeroasele dimensiuni ale obsesiei. Park Chan-wook spune această poveste amoroasă à la Hitchcock cu toată virtuozitatea sa regizorală, realizând probabil cel mai bun film noir al anului.
TÁR (Todd Field) te face să te îndrăgostești de compozitorul Gustav Mahler și de muzica orchestrală în general, punând în contrast valoarea artei cu neghiobia artistului. În acest caz, o dirijoare care intră în picaj de pe culmile excelenței, o femeie cam prea superioară pe care Cate Blanchett o interpretează aproape simbiotic.
Aftersun (Charlotte Wells) e un debut coming of age care merită menționat prin traseul emoțional sinuos pe care ni-l propune, o călătorie într-un vis preadolescentin, pe alocuri cutremurător, într-o Turcie pe care nu o vedem niciodată dincolo de incinta hotelului, lângă un tată care pare uneori posedat și într-o lume care abia se conturează.
Speak No Evil (Christian Tafdrup) îmbină comedia incomodă a excesului de politețe cu un horror classic, dar șocant de revigorant.
Elvis (Baz Luhrmann) reușește să evoce spiritul lui Elvis Presley mai degrabă decât să încerce să cuprindă povestea lui; spiritul lui așa cum ne apare azi, la puntea dintre cultura albilor și a negri, de unde regele le cântă muzica negrilor și le dansează provocator albilor, care ar cam vrea să îl decapiteze.
Și, nu în ultimul rând, amintim de două miniserii: The Rehearsal, unde comedianul Nathan Fielder (Nathan for You) ne trece prin încă un labirint savuros al simulacrului social, surprinzând tendințele noastre absurde de a vedea realitatea drept reversibilă, deci predeterminată, într-un show HBO care ajunge să se autoparodieze – o analiză mai amplă aici.
Russia 1985-1999: TraumaZone e o miniserie mai puțin cunoscută, în care Adam Curtis nu mai narează, ca de obicei, ci inserează scurte texte pe imagine, pentru a putea contextualiza. De-a lungul celor șapte episoade, miniseria redă climatul social din Rusia anilor menționați în titlu, prin intermediul vastei arhive BBC, montată exemplar de către Curtis.
