Nicolae Ceausescu – Romania in timpul regimului comunist

Introducere

Puternic susținut de primul ministru Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceausescu profitând cu abilitate de disensiunile dintre cele trei grupuri, la 22 martie 1965, în cadrul Plenarei C.C. al PMR este ales prim-secretar al partidului. Cu această ocazie se ajunge la un compromis în urma căruia Chivu Stoica este ales în fruntea Consiliului de stat, iar Maurer la conducerea guvernului. Cel care va conduce România aproape un sfert de veac a fost ales doar de 5 persoane: Ion Gh. Maurer, C. Stoica, E. Bodnăraș, AI. Drăghici și Gh. Apostol.

Prima etapa a regimului comunist instaurat de Nicolae Ceausescu

Prima fază a regimului ceaușist (1965-1971) se caracterizează printr-o relativă liberalizare. Este adoptată o nouă constituție (1965), este schimbată denumirea țării în Republica Socialistă România, iar Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român. Pe plan intern este sprijinită inițiativa particulară în comerț, îmbunătățirea gradului de confort al populației și construirea de locuințe proprietate personală.

Un cuplu de gălățeni gata de vacanță. Anii 70

Se produce desovietizarea și liberalizarea vieții culturale prin eliminarea autorilor sovietici și reluarea publicării clasicilor literaturii universale. În învățământ se revine la sistemul tradițional, autorii români sunt reintroduși în manuale și se introduce studiul limbilor occidentale în școli.

În plan extern, este adoptată o politică de independență față de Moscova, se stabilesc relații diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), iar în august 1968 este criticată intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, România refuzând să participe la înăbușirea revoltei antico-muniste din această țară.

La o bere la terasă. Galaţi, anii 70.

La Congresul al IX-lea din 19 – 24 iulie 1965 s-a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român, Nicolae Ceausescu este ales secretar general al partidului. În vara aceluiași an, la 21 august Marea Adunare Națională adoptă o nouă Constituție prin care România devine Republica Socialistă România.

În primii trei ani de conducere a partidului Nicolae Ceausescu a reușit să-și consolideze puterea politică și să elimine compromisul inițial promovând cadre tinere și să elimine influența aripii Apostol-Stoica-Bodnăraș. Deși în 1965 se angajase să respecte memoria fostului său mentor politic Gheorghe Gheorghiu Dej, în urma acestor ani își schimbă opinia acuzându-i violent abuzurile și greșelile comise.

La 9 decembrie 1967 la doar doi ani de la numirea în funcția supremă a partidului, acaparează și funcția de președinte al Consiliului de Stat devenind astfel șef al statului român.

Pe plan intern între anii 1967 -1971 sub conducerea noului președinte sunt luate unele măsuri liberale de sprijinire a inițiativei particulară în comerț, îmbunătățirea gradului de confort al populației şi construirea de locuințe proprietate personală.

Orașele tot mai dens populate de muncitorii aduși ca urmare a puternicelor măsuri de industrializare sunt „invadate” de numeroase cartiere și blocuri de locuință. Din păcate pentru a se crea loc acestor construcții au căzut victimă vechi clădiri istorice și biserici, unele chiar din secolul XIX-lea sau mai vechi.

Blocuri noi din cartierul bucureștean Floreasca, 1961.

Cel mai bine observat proces a fost cel din București, atingând apogeul prin construcția Casei Poporului, a doua clădire instituțională ca suprafață din lume, astăzi sediul Parlamentului României și bulevardul Victoria Socialismului, a cărui lungime s-a dorit a avea o lungime mai mare ca cea a celebrului Champs Elisées. Din aceeași categorie au făcut parte și construcția Casei Scânteii, a metroului sau Canalului Dunăre-Marea Neagră, capitala țării devenind astfel port la Dunăre. În toate aceste investiții au fost necesare împrumuturi de pe piețele externe, ce urmau a fi suportate de cetățeanul român.

După venirea la putere a lui Ceaușescu, procesul de industrializare a fost amplificat la maximum. Prin intermediul Comitetului de Stat al Planificării, simbol al centralismului economic, erau elaborate planuri cincinale în care se fixau principalele obiective economice.

Astfel în fiecare oraș au fost create noi centre industriale puternice, iar în marile orașe au fost întemeiate mari spații industriale cu diferite specializări: Ploiești-Brazi (prelucrarea petrolului), in Moldova – complexul siderurgic de la Galați, Valea Jiului, IMGB București, combinatul chimic Midia-Năvodari, uzinele „Tractorul” şi „Steagul Roșu” din Brașov, „Dacia” Pitești, ș.a.

A fost acordată o atenție deosebită industriei siderurgice, constructoare de mașini, alimentară şi textilă. Forța de muncă necesară industrializării a fost adusă din mediul rural înregistrându-se astfel şi un proces de urbanizare forțată.
Deși pe termen scurt, această politică a adus o bunăstare relativă, pe termen lung s-a dovedit o politică falimentată a cărei efecte s-au resimțit după destrămarea lagărului socialist.

Produsele românești, de calitate foarte slabă, nu au reușit să concureze produsele occidentale pe o piață globală şi nu una socialistă.

Raionul de jucării al Magazinului Universal Bucur Obor din București. 1975.

Se produce desovietizarea şi liberalizarea vieții culturale prin eliminarea autorilor sovietici şi reluarea publicării clasicilor literaturii universale. În învățământ se revine la sistemul tradițional, autorii români sunt reintroduși în manuale şi se introduce studiul limbilor occidentale în școli.

Toate aceste schimbări au survenit ca urmare a ideii că edificarea socialismului trebuie să corespundă realității românești şi nu unui model străin.

Politica externa a lui Nicolae Ceausescu

În plan extern, este adoptată o politică de independență față de Moscova, se stabilesc relații diplomatice cu Republica Federală Germană (1967), iar în august 1968 este criticată intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, prin discursul său din 21 august 1968 în care declara: „Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie gravă pentru pacea în Europa.

Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă măcar, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc!. România refuzând să participe cu trupe ale armatei române la înăbușirea revoltei anticomuniste, cunoscută ca „primăvara de la Praga”, din această țară.

Vizitele lui Ceaușescu în Franța, Anglia, Germania şi S.U.A., precum şi cele ale președinților Charles de Gaulle (1968) şi Richard Nixon (1969) vor contribui la creșterea rolului României pe plan internațional.

Toate aceste acțiuni au contribuit la îmbunătățirea considerabilă a României în Vest, liderii occidentali au considerat că politica promovată de Nicolae Ceausescu constituie o bună oportunitate pentru spargerea influenței rusești asupra țărilor din lagărul comunist.

Folosindu-se de această imagine favorabilă Nicolae Ceausescu reușește să obțină numeroase împrumuturi externe și tehnologie occidentală fiindu-i foarte necesare pentru amplul proces de industrializare a țării.

Prin contribuția României la elaborarea Actului final de la Helsinki, în 1975 țara noastră obține clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA. Concomitent, perioada din 1965-1968 a fost pentru Ceaușescu una de consolidare a puterii personale prin acapararea unor funcții importante în conducerea statului şi promovarea de cadre noi în structurile de conducere ale P.C.R.

A doua faza a regimului comunist condus de Nicolae Ceuasescu

A doua fază a regimului ceaușist, neostalinistă (1971-1980), are ca punct de pornire vizitele făcute de Ceaușescu în China şi Coreea de Nord, liderul român este încântat de modelul ideologic promovat de aceste țări s-a hotărât să-l
aplice și în România. Astfel, la Plenara CC al PCR din noiembrie 1971 s-a deschis calea către noua revoluție culturală. În ședința Comitetului Politic al C.C. al P.C.R. (iulie 1971) sunt lansate tezele din iulie, care întrerup cursul liberalizării, se decide accentuarea vieții politice şi ideologice, accelerarea îndoctrinării populației şi controlul strict al tuturor activităților de către activiștii de partid. Se producea o reîntoarcere la autoritarismul politic. Este introdus principiul „rotirii cadrelor”, ce permitea marginalizarea grupurilor contestatare din partid, de înlocuire a vechii gărzi cu cadre tinere fidele doctrinei nou introduse, iar din 1972 membrii familiei Ceaușescu şi rudele sunt plasați în posturi cheie.

Elena Ceuasescu

Din 1973, Elena Ceausescu începe o cariera politică ce o va propulsa spre vârful puterii devenind a doua persoană politică în partid și în stat, cultul personalității extins asupra întregului cuplu Ceaușescu devine o practică curentă. Prin propaganda aservită familiei Ceaușescu s-a creat un adevărat mit în jurul acestora. A fost falsificată biografia cuplului și istoria națională pentru a reflecta măreția regimului comunist și a conducătorului său.

Ceaușescu este considerat personaj istoric fiind asemuit cu Burebista, Decebal sau domnitorii medievali ai principatelor române. Radioul și televiziunea prin emisiunile lor preaslăvesc cuplul Ceaușescu fiind considerați „cei mai iubiți fii ai poporului”. În activitatea culturală este instituit Festivalul național „Cântarea României”, iar în sport „Daciada”. Ambele acțiuni aveau ca principal scop aducerea de elogii celor două înalte personalități politice. Considerăm că activitățile ce se desfășoară în cadrul acestor au avut totuși și un rol pozitiv în sensul descoperirii și promovării culturii populare românești și a unor talente importante în aceste domenii.

Cultul personalitatii

Un exemplu tipic al cultului personalității promovat și în Rezoluția Congresului al XIV-lea al PCR : „Tovarășul Nicolae Ceausescu, cel mai iubit și stimat fiu al națiunii noastre, ctitorul de geniu al României socialiste moderne, strălucit conducător de partid și de țară, personalitate de înalt prestigiu a vieții politice contemporane, ce s-a impus în conștiința întregii omeniri ca mare Erou al păcii, al înțelegerii și colaborării între toate națiunile lumii”.
Celor doi li se acordă numeroase titluri academice, funcții și medalii. Nicolae Ceaușescu primește titlul de doctor în științe politice la Academia de partid „Ștefan Gheorghiu”, membru și președinte de onoare al Academiei Române, doctor honoris causa al Universității București și în diferite universități străine, titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, „Erou Suprem al RSR, (1988) pentru cei 55 de ani de activitate revoluționară, Ordinul „Lenin pentru pace”.
Drept remediu la dificultățile tot mai mari pe care le suporta populația se accentuează înăsprirea dominației ideologice ce trebuia să ducă la formarea omului nou, dispus să aprobe entuziast politica dictatorului.

Începând cu 1974, cultul personalității Conducătorului a câștigat tot mai mult teren, fiind inspirat din modelele chinez şi nord-coreean. Numeroși scriitori, artiști şi istorici vor fi la originea unui val de elogii fără precedent la adresa lui Nicolae Ceausescu. Milioane de oameni vor fi mobilizați pentru a idolatriza persoana dictatorului, iar mai târziu a cuplului prezidențial.

În 1974 Nicolae Ceaușescu devine primul președinte al Republicii, socialismul dinastic devenind o realitate cotidiană a vieții românilor. De asemenea au fost create o mulțime de funcții precum Consiliul de Apărare, Comandant suprem al Forțelor Armate, Consiliul național al oamenilor muncii, acestea fiind preluate de șeful statului.
Toate aceste măsuri au dus la o deteriorare considerabilă a imaginii lui Ceaușescu în lume. În aceste condiții România a rămas izolată tot mai mult pe scena internațională, atât față de lumea occidentală cât și față de blocul comunist.

Prin venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (1985) în Uniunea Sovietică are loc o deschidere spre reforma socială și economică a țărilor socialiste. Prin măsurile glasnost (transparență) și perestrioca (reconstrucție) Gorbaciov propune noi structuri sociale și economice bazate pe descentralizare și reducerea controlului partidului asupra societății, renunțând la controlul asupra țărilor din blocul comunist.

Cu toate că majoritatea țărilor socialiste au primit cu bucurie și speranță aplicarea acestor măsuri singura țară care s-a dovedit adversarul acestor schimbări rămânând la o viziune dogmatică, conservatoare a fost România condusă de Nicolae Ceausescu.
Dezvoltarea economică a țării a fost conformă indicațiilor arbitrare ale dictaturii. Măsuri neștiințifice şi haotice erau lansate de Ceaușescu însuși, care urmărea dezvoltarea economică a României exclusiv prin eforturi proprii. Se trece la industrializarea forțată prin ridicare de giganți industriali care produc ineficient, cu mare consum de energie, de materii prime şi costuri ridicate, Combinatul Siderurgic de la Galați devenind simbolul acestei politici. Ridicarea unor construcții megalomanice (Casa Poporului, Canalul Dunăre – Marea Neagră, Canalul Dunăre – București şi transformarea capitalei în port dunărean).

Conducerea executivă a statului pe toată această perioadă a fost realizată prin venirea la putere a unor guverne supuse conducerii de partid și a secretarului său general Nicolae Ceausescu. Primul guvern provenit din epoca Gheorghiu Dej a fost cel condus de Ion Gheorghe Maurer. Ion Gheorghe Maurer a fost prim – ministru al României în perioada 21 martie 1961 – 27 februarie 1974 și președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961.

Au urmat acestuia mai multe guverne conduse de: Manea Manescu (27 februarie 1974 – 30 martie 1979), Ilie Verdeț (30 martie 1979 – 20 mai 1982), Constantin Dăscălescu (21 mai 1982 – 22 decembrie 1989) ultimul guvern al epocii Ceausescu îndepărtat prin Revoluția Română.
Politica economică aberantă a regimului comunist au avut consecințe dramatice pe plan social. Returnarea datoriei externe (11 miliarde de dolari) se va face prin efortul şi pe seama poporului, ceea ce va contribui la scăderea masivă a nivelului de trai.

Rationalizarea alimentelor in regimul Ceausescu

Alimentele de bază sunt raționalizate, iar distribuirea energiei electrice şi termice este limitată la strictul necesar. Pentru mascarea crizei alimentare ce devenea tot mai acută, regimul va publica un program de alimentație științifică.
S-a motivat că nu este sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, în acest sens alimentele
de bază au fost raționalizate și reduse progresiv până la câte 1 Kg de zahăr, 1 l ulei, 1 Kg de carne, 1 Kg de carne, o jumătate de pachet de unt, cinci ouă, două kilograme de mălai pentru o persoană pe lună. Chiar și aceste alimente erau de slabă calitate cu toate că în țară se produceau alimente de înaltă calitate dar care erau destinate comerțului exterior. În cazul în care apăreau alimente mai greu găsibile populația era obligată să stea la cozi interminabile în fața magazinelor alimentare.

Populația de la orașe era deseori afectată de întreruperile de curent electric, gaze naturale sau apa potabilă, apa caldă era foarte strict raționalizată. Blocurile de locuințe sunt încălzite doar prin sistemul centralizat de termoficare care din lipsa combustibilului necesar prezintă numeroase întreruperi pe timpul anotimpului rece. Cu toate aceste lipsuri cetățenii sunt permanent criticați pentru consumuri abuzive fiind nevoiți să reziste la limita subzistenței.

Datorită acestor probleme de ordin material populația se va afla și într-o acută criză morală. Fenomenul corupției este în creștere continuă, populația este supusă la tot mai multe restricții ceea ce determină o scădere accentuată a încrederii în instituțiile statului. Măsurile de austeritate sunt aplicabile doar clasei muncitoare, reprezentanții organelor de partid erau scutiți de aceste lipsuri, aceștia aprovizionându-se de la magazine special create pentru aceștia în care se putea găsi orice și la prețuri mult mai mici. Au fost organizate și așa-numitele shopuri în care vânzarea se făcea doar pe valută, la care era evident că nu avea acces decât cei din vârful eșichierului politic.

Prin măsurile represive ale organelor de securitate se induce teamă în rândul populației limitându-se foarte mult libertatea de exprimare. Securitatea statului își creează o amplă rețea de informatori, unii plătiți alții doar colaboratori dar care beneficiază de multiple favoruri, precum promovări în funcții, ocuparea unor posturi în partid sau administrație etc.
Nemulțumiți de apăsătoarele măsuri ce se exercită asupra întregii populații apare o firavă mișcare de disidență care însă este stopată cu duritate de organele de represiune. Greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) și manifestațiile muncitorilor de la Uzinele „Steagul Roșu” și „Tractorul” din Brașov (noiembrie 1987) s-au soldat cu înăbușirea lor rapidă și numeroase arestări din rândul conducătorilor lor.

O serie de intelectuali precum Doina Cornea, Paul Goma, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Munteanu, Vlad Georgescu, Ioan Ioanid, refuză să adere la elogiile ce i se aduceau cuplului prezidențial. Asupra acestora se exercită puternice măsuri de represiune unii dintre ei fiind obligați să părăsească țara, iar cei rămași sunt atent supravegheați de organele de securitate. Corneliu Coposu și Ion Rațiu redutabile personalități politice aflate în exil, prin presa internațională, radioul Europa Liberă și BBC depun eforturi deosebite pentru apropierea disidenței românești de mișcările politice occidentale făcând cunoscută opiniei publice internaționale situația internă a României, degradarea continuă a situației economico-sociale și a sistemului opresiv ce determina lipsa libertăților cetățenești.

Apar disidențe chiar și în mijlocul nomenclaturii de partid. De exemplu Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marțian, Alexandru Bârlădeanu care deoarece nu se supun voinței lui Ceausescu au fost eliminați din viața politică.
În jurul anilor `80 perioadă în care cultul personalității ajunge la apogeu, presa aservită președintelui dictator Nicolae Ceausescu și al familiei sale, vor desemna cu surle și trâmbițe drept „Epoca de aur ” din istoria României postbelice.

Criza în care a intrat regimul Ceaușescu este foarte expresiv evidențiată de istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român” prin următorul citat :

România ilustra perfect anecdota celor șase paradoxuri ale socialismului : nu există șomaj, dar nimeni nu lucrează; nimeni nu lucrează dar planul se depășește; planul se depășește, dar magazinele sunt goale, dar toți au frigidere pline; toți au frigidere pline, dar toți sunt nemulțumiți; toți sunt nemulțumiți dar la alegeri guvernul obține 99,99 %”.