GABRIEL COTABIȚĂ (Muzician): „Acolo unde sunt iubit şi apreciat, acolo e locul meu”

„Un
eveniment minunat”

– Fanii tăi, care tânjesc după concertele tale „în direct”, au avut bucuria să te vadă pe viu la concertul aniversar de douăzeci de ani al trupei VH2. Cum a fost întâlnirea cu foştii tăi colegi de trupă, cu publicul vostru?

–
Emoţionant.
Concertul a avut un succes ex­traordinar, dar asta nu mă
împiedică să recunosc că am avut mai multe emoţii ca de obicei,
chiar am fost uşor îngrijorat. Nu mai cântasem cu băieţii de ani
buni, chiar dacă am repetat pentru concert, nu poţi şti niciodată
cum îţi va ieşi sau cum te va primi pu­blicul. Dar a fost
perfect. Mihai Pocorschi, Vla­dimir Pocorschi (fiul său
talentat), Răzvan Lupu (Lapi), Gabi Golescu, Eugen Caminschi,
invitaţii Aurelian Temişan, Tavi Colen şi Tudor Turcu, oamenii
aceş­tia grozavi, au făcut ca evenimentul să fie minunat.
Mu­zicieni precum ei au devenit păsări tot mai rare în lumea
artistică, iar eu îi preţuiesc enorm. Carie­rele, anii,
problemele au mai aşezat spaţii între noi, dar asta nu schimbă cu
nimic respectul şi admiraţia pe care le-o port. Iar deasupra
noastră, a tuturor celor de pe scenă, e publicul. Or, să vezi sala
plină, nu doar cu oameni de vârsta mea, ci mai ales de tineri,
bucu­­ria e şi mai mare. Copiii aceştia au cântat cu noi
neîntrerupt, ştiau versurile sau mai tră­geau ocheade în
telefoane după ele, îţi spun sin­cer că am fost surprins de
cât de bine au răs­puns muzicii noastre, una de pe vremu­rile
în care ei abia se năşteau.

– În cazul tău, pe măsură ce trece, tim­pul îți confirmă valoarea. Faci parte din generația de aur a muzicii românești. Pro­blema este că ești foarte greu de văzut pe scenă. De ce?

–
Sunt
multiple cauze şi niciun vinovat. Nu mai am succesul pe care-l aveam
când­va, am trecut prin multe, foarte multe. Dar cânt unde sunt
solicitat, cu mare bucurie că oamenii mă vor şi că sănătatea
îmi permite. Și-apoi, eu, de felul meu sunt discret. Ăsta e felul
meu, aşa mă simt bine. Iar acest sen­timent e atât de
important pentru mine, încât nici nu-mi pun problema dacă a fi
discret în show-business e bine sau rău. Nu vreau să mă expun.
După părerea mea, cu cât te ex­pui mai mult, cu atât devii
mai uşor de înlo­cuit. Dar să-ţi permiţi discreţia, lucrul
ăsta vine cu o condiţie: trebuie să fii mulţumit de tine însuţi.
Să-ţi cunoşti valoarea, să ştii că ai în continuare multe de
oferit. Când eşti mulţumit şi conştient de aceste lucruri, nu
mai e nevoie să fii „păun”, prezent în mod os­ten­tativ
peste tot. Acolo unde sunt iubit şi apre­ciat, acolo e locul
meu. Pe de altă parte, cine vrea să dea de mine, sunt de găsit. Pe
tine te-a interesat să vorbim, iar eu am spus pre­zent fără
ezitare. Desigur că Formula AS este ceva special pentru mine şi
presă, dar asta nu înseamnă că uşa îmi e închisă pentru
restul lumii.

„Slavă
Domnului, sunt pe alb!”

– Problemele de sănătate şi pandemia au contribuit şi ele la absenţa prelungită?

–
Evident.
Covid, inimă, tiroidă – s-au cam îngrămădit toate. La mine
sănătatea nu are nuanţe de gri. E alb sau negru: ori bine, ori în
comă. Slavă Domnului, acum sunt pe alb. Cred că am şi mult noroc.
După toate cele pe care le-am îndurat, dacă sunt pe pi­cioarele
mele, dacă gura e capabilă să ex­prime exact ceea ce mintea
mea gândeşte, dacă vo­cea încă mă ajută un concert întreg,
dacă ochii mei se pot bucura de o carte şi un film, Dumnezeule,
mul­ţumesc, sunt un norocos! Cât despre pandemie, a fost o
perioadă pe care te rog să mă crezi că o an­ticipam. Omenirea
era de mult ca într-un butoi cu pul­bere, care se tot umfla, se
tot umfla. Doar o ches­tiune de timp până a explodat. Sper că
se va şi schim­ba ceva în urma aces­tei lovituri, pentru
că, dacă speranţa oamenilor este ca totul să revină la normal,
adică să se întoarcă la cum erau, atunci a fost de­geaba.
Lucrurile trebuie să se aşeze bine, mai bine, dar nu „la locul
lor”. Eu cred că am fost scu­turaţi ca să o luăm pe un
alt drum, nu tot cel pe care mergeam înainte. Dacă în prezent se
întâmplă acest lucru? Eu am speranţe. Ui­te, dacă acum noi
doi vorbim exact despre asta, ceva, ceva se întâmplă…

„Eu
nu ascult manele, dar trebuie să afirm că Adrian Minune şi
Florin Salam sunt nişte voci enorme”

– Puntea corabiei pe care trăim se cam clatină. Ne strânge și la pungă, de la un timp. Se mai poate trăi exclusiv din muzică?

–
Dacă
nu eşti în vârf, nu prea. Ai nevoie şi de alte abilităţi, e
indicat să te reinventezi. Dar a te re­inventa nu înseamnă
a-ţi pierde identitatea, ci a o… „moderniza”. Pentru
asta, ceva e esenţial: să nu te cuprindă disperarea. Ea duce la
decizii greşite, la compromisuri de care te vei jena ulterior. Am
colegi de generaţie care, din această disperare, au ajuns să cânte
muzici care nu-i reprezintă deloc, îşi pierd identitatea pe care o
aveau. Eu nu spun că muzica populară şi lăutărească sunt ceva
urât, în ni­ciun caz. Dar când tu ai cântat un anumit gen
toată viaţa, eu nu înţeleg decizia de a schimba total re­gistrul
decât ca pe o disperare. Doar să apari! Nu ştiu, eu, chiar dacă
nu am la fel de multe apariţii ca în trecut, sunt recunoscător că
sunt bine primit pes­te tot pe unde merg, or, asta e o garanţie
pentru mi­ne că e bine ce fac. Oamenii nu uită, cei mai în
vârs­­tă transmit copiilor şi nepoţilor valorile
muzi­cale în care ei cred. Când văd în sală aceşti puşti
care se bucură de muzica mea în aceeaşi măsură în care o fac
părinţii, ce să cer mai mult?! Am des experienţe din acestea în
ultima perioadă, iar ele îmi spun că oamenii nu vor abandona
niciodată anu­mite stan­darde dacă li se oferă ocazii. E
de datoria noastră, a celor care suntem pe scenă, să oferim aceste
oca­zii. Pe de altă parte, recunosc, vremurile sunt atât de
dinamice, încât nu poţi sta pe loc dacă vrei să rezişti.
Trebuie să-ţi regândeşti pers­pectiva. Au mai fost perioade
de astea. Eu, de exemplu, dacă nu tre­ceam de la cariera solo la
trupa VH2, acum do­uă­zeci de ani, eram pierdut, fiindcă
era un timp în care mu­zica dance călca totul în picioare. La
mo­mentul respectiv, trebuia să apari cu ceva nou ca să-i ţii
piept. Adevărat, din acel val de muzică dance nu a mai rămas
nimic. Poate cu o excepţie: Delia. Dar ea nu a încetat să
evolueze, să adauge mereu tonali­tăţi de ultimă oră stilului
ei. La fel a făcut Loredana, din generaţia mai apropiată de mine.
Acest mare talent care este Loredana Groza a avut mereu ambiţia şi
tăria să nu se lase. În plus, norocul să fie mereu bine
îndrumată. Nu zic că-mi place neapărat ce cântă ea acum, dar
gus­tul muzical e o chestiune subiectivă. De exemplu, eu nu
ascult manele, dar trebuie să afirm că Adrian Minune şi Florin
Salam sunt nişte voci enorme. Sunt senzaţionali în ceea ce fac,
succesul lor e meritat.

„A
citi o carte şi a vedea un film bun sunt medicamentele mele
anti-disperare”

– De ce te agăţi, ca să nu te cuprindă disperarea de care vorbeai?

–
Citesc
o carte. Mă aşez, întâi duc cartea la nas, obligatoriu trebuie să
simt aroma unei cărţi noi înainte de a o începe. Şi citesc. Unii
vor spune că a citi nu ţine de foame. Să fie să­nătoşi! Eu
nu-i judec, nu spun că am drep­tate, doar îţi răspund la
întrebare din perspec­tiva mea. A citi o carte şi a vedea un
film bun sunt medicamentele mele anti-disperare. Dincolo de asta,
pentru mine este foarte important să nu mă dezic de ceea ce sunt.
Am pus nişte ja­loane în viaţa mea artistică. Până la urmă,
sunt cel mai premiat artist al Festivalului de la Mamaia. Au fost ani
în care intram cu cinci piese în concurs şi patru luau premii.
Aceste ja­loane îmi dau încredere că valoarea mea contează,
dar, în acelaşi timp, sunt conştient că ele trebuie reaşezate,
din timp în timp. Tre­buie să convingi publicul iar şi iar că
le me­riţi, să continui să cânţi şi, cel mai im­portant,
să pui su­fletul înaintea succe­sului. Ba chiar a vo­cii.
Să explic: sunt concursuri muzicale azi care au ca slogan „doar
vocea con­tea­ză”. Eu nu sunt de acord cu asta.
Evi­dent că tre­buie să ai voce, dar nu doar ea con­tează.
Vă rog să credeţi un veteran în ale muzi­cii, când vă spune
că trăirea şi sta­rea pe ca­re o trans­miţi sunt mai
impor­tante decât toată teh­ni­ca vocală din uni­vers.
Tehnica îţi ofe­ră o bună re­prezentaţie, trăirea te
face artist. Să ştii că le spun mereu asta ti­nerilor, îmi
permit, fiindcă eu am o relaţie excelentă cu generaţia de azi.

„Nu
sunt un prăfuit care se plânge…”

– Tot ce spui seamănă tare a singurătate. Să fie muzica, arta, o supraviețuire de unul singur?

–
Cu
toate riscurile voi afirma că da!, se poate su­pravieţui de
unul singur. Pentru că, de fapt, ni­meni din jur nu poate
înţelege perfect ce e în sufle­tul tău, prin ce treci, care
ţi-e starea psihică. Sfatu­rile, chiar cele pornite din tot
sufletul, nu validează alegerea ca fiind bună, în schimb, pot
atrage frus­trări. Ai pe cine să dai vina. Dacă, în schimb,
ale­gerile sunt numai ale tale, tu singur eşti câştigătorul
sau pierzătorul. Astfel înveţi ceva despre tine atât din greşeli,
cât şi din reuşite. Nu militez nicidecum pentru singurătate, dar
afirm că marile decizii ale vieţii sunt responsabilitatea unică a
fiecăruia. Ma­rile decizii! Cât despre celelalte, normal că
dăm şi primim poveţe, sprijin, dragoste.

– Ce contează azi cel mai mult pentru tine?

–
Să
fiu sănătos. Prin câte am trecut, asta e cel mai important. Iar
între toate „sănătăţurile”, esenţial e să fii
sănătos la minte. Dacă nu-ţi pierzi cumpătul cu nimic, îţi va
fi foarte bine. În rest, muzica este cea care contează, iar în
acest sens, sunt în pregătire cu diverse evenimente, între care
cel mai important este un mare concert pe care-l pregătesc pentru la
toam­nă. Va avea loc ori la Teatrul Naţional, ori la Sa­la
Radio, încă nu ştiu. Dar ştiu că va fi frumos, cu mulţi
invitaţi.

– Regrete ai?

–
M-am
gândit la asta. Fără să mint sau să mă mint, nu am ce să-mi
reproşez, cu o excepţie. La în­ceputul anilor ’90, eram în
Belgia, am lucrat la un disc pentru România, cu Lara Fabian.
Deveniserăm pri­­eteni destul de buni în acea perioadă.
Oamenii de acolo m-au invitat să rămân, să facem şi altceva în
afara acelui disc. Mi se propusese să reînre­gis­trăm
„Noapte albastră”, într-o variantă interna­ţio­nală,
de exemplu. Era din scurt, le-am explicat că aveam obligaţii acasă,
oameni care depindeau de mi­ne. Cântam cu trupa Vodevil,
semnasem con­trac­te pentru o vară plină de concerte. M-am
întors în ţară, iar imediat după aceea, pes­te România au
venit mi­neria­de­le. Când am sunat că de­ve­ni­sem
disponi­bil, mi s-a spus că din punct de vedere po­litic nu
mai eram interesant. A fost atunci, o secundă, apoi s-a dus. Ar fi
trebuit să rămân când mi se propu­se­se? Poa­te. Aş
fi ales diferit dacă pu­team citi viitorul? Se poa­te să
nu, pen­tru că eu tot aveam pro­misiuni de res­pectat.
Ţi-am povestit epi­­sodul acesta, de care foarte pu­ţină
lume ştie, fi­indcă în momentele de ma­ximă sin­­ceritate
cu mine simt că atunci am ales în­doielnic. Alt­fel, sunt
mul­ţu­mit de mi­­­ne, de ca­rie­ra mea,
de fap­tul că nu m-am abătut de la ca­lea pe care am
por­nit din pri­ma clipă a aces­tei ca­riere. Sunt
azi ace­laşi Gabi Co­ta­biţă care eram la de­but,
am aceleaşi convin­geri ar­tis­­tice, fără să fiu
un pră­fuit care se plân­ge, a­run­­­când
acuze în stânga şi-n dreapta. Şi sunt viu!