În această săptămână, în drum spre birou, m-am întâlnit, aproape în fiecare zi, cu un „cuplu” interesant: Un bătrân în haine sărăcăcioase, cu capul tras între umeri, care mergea schiopătând şi un căţel simpatic, parcă şi el cu un defect la un picior, care-l însoţea cuminte. În unele zile, căţelul mergea înainte şi se oprea apoi, aşteptându-l pe bătrân, iar în alte zile căţelul mergea liniştit în spate şi bătrânul se oprea şi îl aştepta. Mi-am dat seama că e o legătură foarte strânsă între ei, că îşi alungă reciproc singurătatea. Astăzi, imaginea era un pic diferită: căţelul mergea în faţă şi făcea tot felul de giumbuşlucuri: se aşeza cu lăbuţele în sus, se învârtea în jurul bătrânului, parcă vroia să-l înveselească. Iar acesta chiar zâmbea şi se uita curios la ce îi mai trece prietenului său prin mintea de căţel. Mi-a plăcut ce transmiteau, faptul că le era bine unul cu celălalt. Şi m-au făcut să zâmbesc şi să încetinesc pasul pentru a-i privi (sursa facebook G. Stefan)
