În această seară, o fetiţă de nici zece ani mătura frunzele din faţa sediului unei instituţii din oras. Bănuiesc că o ajuta pe mama ei, femeie de serviciu acolo. Strangea frunzele în două grămăjoare şi încearcă să le pună într-o cutie în care a fost hârtie de Xerox. Ajung în dreptul ei, îi zâmbesc, dar lasă capul în pământ şi îşi strânge buzele. Mi-ar plăcea să îi vorbesc, dar sunt convinsă că nu mă înţelege. Îmi continui drumul şi mă bucur din suflet că nu bate vântul. La vârsta ei, eu m-aş fi jucat cu frunzele alea…
Această imagine mă duce cu gândul la o alta, văzută în vară şi rămasă în suflet. În faţa unui teatru, un bărbat între două vârste, responsabil cu curăţenia, aşteaptă ca zecile de nuntaşi care ies din interior să părăsească curtea. E îmbrăcat curat, dar are mâinile muncite şi sudoarea îi curge pe frunte. Se uită impasibil la rochiile şi costumele scumpe ale nuntaşilor, apoi priveşte trist la stratul de confetti de pe jos. Va avea de lucru. Mi-ar plăcea să îl fotografiez, dar nu îndrăznesc să îndrept telefonul spre el. Imaginea e atât de grăitoare: Bucurie şi tristeţe, la câţiva metri una de cealaltă. La fel ca pe scena teatrului unde lucrează…
Atât. Să fiţi sănătoşi şi recunoscători pentru ce aveţi! (sursa facebook G. Stefan)
