Connect with us

Hi, what are you looking for?

Muzica

Am învățat că e important să păstrezi contactul cu cei care te citesc și realitatea lor, că Dumnezeul reporterilor există, dar trebuie să te găsească pe teren și că e important să rămâi curios

dor 20221107 0968 cover 850


Zilele acestea, mai mult ca oricând, jurnaliștii au o mare responsabilitate, crede Andreea Vîlcu. Atât în contextul jocurilor politice, dar și în celelalte zone sociale: e important pe ce butoane apasă presa, ce scoate în evidență, pe ce punem accentul. Andreea a terminat facultatea de Jurnalism la Universitatea din București, a început la Decât o Revistă, în 2018, iar anul acesta este nominalizată la Premiile Superscrieri #12, la categoria Debut jurnalistic, cu articolul Să fii sărac e o rușine, publicat în DoR. 

”Poveștile au o putere magică de a ne apropia, de a ne arăta că toți suntem la fel, într-o măsură sau alta. Cu toții am simțit tristețe, durere, pierdere, respingere sau lipsa de apartenență. Doar că uneori uităm că ne asemănăm mai mult decât suntem diferiți”, spune Andreea.

Câștigătorii ediției 12 vor fi anunțați la Gala Superscriei, pe 17 mai, iar până pe 7 mai, poți vota articolul preferat la Superscrierea Cititorilor. Noi povestim cu Andreea în continuare despre jurnalism, documentare și scris.

 

De ce jurnalism

În prima zi din clasa I, la mine în Brăila, au venit o jurnalistă și un cameraman să ia primele impresii ale copiilor. După ce au intrat în clasă, reportera i-a spus colegului ei să vină la mine, că par mai vorbăreață. Printre alte întrebări, a venit și clasica „ce vrei să devii când o să fii mare?” și i-am răspuns că jurnalistă. Îmi imaginam o viață agitată, mereu pe drumuri, pe teren, în mijlocul oamenilor. Și mereu mi-am dorit să fiu în mijlocul oamenilor. Cu timpul, mi-am schimbat perspectiva și am ajuns la facultatea de jurnalism pentru că nu intrasem la publicitate, cum îmi doream de fapt. Dar mă bucur că s-a întâmplat așa.

 

Ce a urmat

Am terminat facultatea de Jurnalism la Universitatea din București, însă nu pot spune că teoria e un factor de diferențiere între jurnaliști. Nu cred că pot enumera toate tipurile de reportaje și investigații din manualele de jurnalism, însă cu siguranță am învățat mai multe tehnici, tweaks și craft stuff din întâlnirile cu colegii mei din redacția DoR, în care desfăceam și analizam texte de-ale noastre și din afară, spre exemplu. Termenii din dicționar învățați pe de rost au rămas în sala de curs, pe lângă momentele din redacție când citeam și eram absorbiți de cum arată experiența și bucuria de a scrie. 

dor 20221107 1126 full
Redacția DoR. Credit foto: Alex Gâlmeanu

 

Experiența de început

Eu am avut norocul ca prima mea experiență adevărată cu jurnalismul să fie la DoR. Am ajuns acolo în noiembrie 2018, într-un rol de newsroom manager, un soi de secretar de redacție. Însă participam, ca fiecare dintre noi, la toate întâlnirile editoriale și mergeam cu colegii pe teren dacă și când voiam. Contribuiam editorial ocazional, alături de restul echipei, în proiecte dedicate, cum ar fi seria Mini-povești de iubire. Am început să scriu mai mult în ultimii doi ani, cred, diferite materiale advertoriale documentate și în newsletterele redacției.

Îmi place să cred că, în ultimii ani, redacțiile sunt mai deschise și implicate atunci când colaborează cu adolescenți sau young adults, fie că vin ca ucenici sau reporteri la început de drum. Ce cred că e la fel de important, e și energia pe care o aduc ei, la pachet cu autonomia, dorința de învățare și creștere. Cât sunt dispuși să se implice, să cunoască mersul lucrurilor, să „fure” meserie.

 

Cum s-a schimbat perspectiva asupra jurnalismului

Am înțeles mai bine ce înseamnă jurnalismul încă dinainte să intru propriu-zis în domeniu, în primul an de facultate. Am avut norocul ca grupa mea să îl aibă pe Cristi Lupșa, editor fondator DoR și fost coleg, drept profesor la unul dintre seminarii. În anul III a revenit la catedra grupei noastre, la seminarul de jurnalism narativ. Atunci am aflat că există un alt fel de jurnalism, cu știri pe care le simți, cum obișnuia el să spună. Că poți face și un jurnalism intim, prin povești adevărate, documentate la sânge, la fel ca orice alt reportaj sau investigație, care te ține prins ca o carte sau un film bun.

dor 20221107 0953 full
Credit foto: Alex Gâlmeanu

 

Primul material

Primul material publicat l-am scris în facultate. Am lucrat în ospătărie câțiva ani și pe atunci lucram la o cârciumă din centrul vechi al Bucureștiului. Era o temă dată de Cristi pentru seminar în anul III, să scriem ceva despre noi sau muncă, nu-mi amintesc exact, iar materialele aveau să fie publicate pe site-ul DoR. Așa că am încropit un soi de scrisoare din spatele barului pentru toți clienții în general.

Nefiind un material amplu, am învățat mai mult din procesul în sine, din editare și cum potrivești bucățile de text ca într-un puzzle. Și mi-am dat seama că oricât de lung, scurt sau nișat e un text, atât timp cât ai elementele unei povești bune, își va găsi cititorii potriviți. În cazul scrisorii mele, îmi doream să ajungă atât la studenții care lucrau să se întrețină, ca și mine, dar și la oameni mai puțin răbdători, care poate au rămas pe gânduri câteva momente vizavi de interacțiunile lor cu angajații din HoReCa, să-i pun de cealaltă parte a tejghelei.

 

Primele greșeli, primele lecții

Din registrul de rookie mistakes au fost cele unde am luat vârsta oamenilor și nu data nașterii, lucruri de genul ăsta. Însă dintre lucrurile mai substanțiale într-ale scrisului, m-a ajutat să mă ghidez după principiul „show, don`t tell”. Una e să spui că am trăit în sărăcie și nu ne-ajungeam cu banii, alta e să-ți zic că luam alimente pe datorie la magazin, nu aveam bani pentru culegeri la școală și mama câștiga 800 de lei pe lună. Hits different. Pentru mine, să n-am înseamnă să rămân cu 50 de lei pentru două săptămâni până la salariu, pentru alții, poate însemna că ziua de salariu îi prinde cu 500 de lei. 

 

Cum îți alegi subiectele

Dincolo de eseul care mi-a oferit nominalizarea, cel mai mult am scris pe scurt pentru newsletter-ul public al DoR, Concentrat și cel al comunității. Acolo am scris de la scumpirile facturilor la energie de anul trecut, la mini-profilul a doua femei refugiate din Ucraina, jocuri video, povestea unui administrator de livadă de meri din Voinești, Dâmbovița, despre aplicația BeReal, cărți care au rezonat cu simțurile mele sau experiențe personale. 

Cel mai mult mă interesează zona de inechitate socială, zona de cultură, poveștile oamenilor și organizațiilor care încearcă să schimbe ceva la ei înșiși, în comunitatea din care fac parte sau în cea pe care o deservesc.

 

Ce ai învățat cel mai important de când ești în presă

Am învățat că reporterul nu le știe pe toate, că nu există obiectivitate (însăși alegerea subiectelor e un filtru subiectiv, însă ce contează e cum îl prezenți mai departe). Că e important să păstrezi contactul cu cei care te citesc și realitatea lor, că Dumnezeul reporterilor există, dar trebuie să te găsească pe teren și că e important să rămâi curios și cu urechile ciulite la tot ce te înconjoară. Și mai ales, că poveștile au o putere magică de a ne apropia, de a ne arăta că toți suntem la fel, într-o măsură sau alta. Cu toții am simțit tristețe, durere, pierdere, respingere sau lipsa de apartenență. Doar că uneori uităm că ne asemănăm mai mult decât suntem diferiți.

 

Cea mai grea parte, până acum

Pentru că încă sunt la început de drum, cel mai mult de muncă am cu mine însămi. Nu mai am emoții când trebuie să dau un telefon, însă îmi fac griji că nu am ascultat suficient de atent persoana pe care am intervievat-o sau nu am pus întrebările potrivite (care, de multe ori, nu sunt cele din carnețel, ci acelea care se nasc din conversația cu interlocutorul). Prezența și ascultarea activă din conversație bat, de cele mai multe ori, cele 10 întrebări cu care ai venit de acasă.

img 3119 full

 

Procesul tău de lucru

Ultimul material publicat a venit ca o actualizare a unui eseu personal din DoR din 2021. E vorba despre povestea Rowenei Marin, o femeie romă care trăiește și muncește la New York și care, la începutul anului, a publicat o carte despre propriile experiențe și cele ale femeilor din familia ei. Am văzut anunțul cărții și m-am gândit că ar fi un follow-up bun al poveștii ei. 

Timpul dedicat procesului diferă de la o poveste la alta. La eseul personal pe care l-am publicat în noiembrie anul trecut am scris din septembrie până în săptămâna publicării, deci aproape două luni. Asta desigur, pentru că aveam un rol încărcat în redacție, dar încercam să scriu cel puțin 3-4 zile pe săptămână. Pentru bucăți de text de 7-800 de cuvinte în newslettere în schimb, cu interviuri, citit și documentare aveam la dispoziție 2-3 zile sau o săptămână. Alteori, câteva ore, în cazul poveștilor pe care le-am scris de la un festival de muzică de vara trecută. 

Însă, revenind la eseu, pentru că a fost cel mai amplu material, cel mai mult m-a însuflețit rescrierea. După cum aminteam mai devreme, văd toate textele ca pe niște puzzle-uri a căror piese sunt amestecate. Cu fiecare draft, le muți și le rescrii până în varianta finală, când ele se așază mult mai clar. Niciun text nu e perfect dar, cu efortul necesar, ajunge la cea mai bună formă pe care i-o poți da în timpul pe care-l ai. Iar rescrierea și joaca cu paragrafele e partea mea preferată. Se întâmplă în acea zonă mai avansată a draftului, când muți bucăți de text, rescrii, te uiți mai mult la cuvinte.

 

Ce implică o documentare bună

O documentare bună cred că înseamnă citit ce poți despre subiect, intervievat oameni. N-aș spune că e neapărat neobișnuit, dar în exemplul următor, circumstanțele au fost cel puțin intense. Lucram împreună cu alți colegi la o serie de portrete ale unor persoane refugiate din Ucraina. Am luat legătura cu o mamă cu doi copii din Odessa, care locuia în București. Lucra la Asociația Moașelor Independente, împărțea pliante despre servicii și analize gratuite pentru mame și viitoare mame, alături de o colegă ucraineancă la Romexpo. Am stat cu ea la acolo, apoi am observat-o lucrând și la sediul asociației, unde gestionau donații. Am plâns împreună povestindu-mi despre vizitele la soțul ei rămas în Odessa. E intens și dureros să asculți cum „și mirosul s-a schimbat în oraș” din cauza dezastrelor din urma războiului. Era printre primele mele experiențe de interviu cu o persoană vulnerabilă, așa că i-am fost alături uman și emoțional, apoi mi-am reluat interviul. O altă abordare n-aș vrea și putea să am.

 

Cum ți-ai format stilul de scris

Nu pot să spun că am neapărat un stil, însă ce simt că m-a ajutat să găsesc (sper) o coerență în scris e cititul. Să citesc materialele colegilor mei și ale jurnaliștilor din străinătate. Alături de cărți de craft, care desfac texte și le explică la filosofic, dar și micro, la nivel de paragrafe și cuvinte. Cu sindromul impostorului la purtător, nu-mi iese mereu, dar mă bucur când îmi ies paragrafe după anumite stiluri pe care le-am citit la alți jurnaliști pe care îi admir.  

 

Ce rol are scrisul în jurnalism

Există povești în tot ce ne înconjoară, de la traiul oamenilor ai străzii, la vânzători din magazine, muncitori din fabrici, colegi de muncă. Însă da, consider că o scriitură anevoioasă poate răpi din farmecul autentic al unei povești. Atunci când te chinui cu metafore și adjective, în locul principiului „show, don`t tell”. Pe când o scriitură bine pusă la punct, într-un text construit cu intenție, te poate ține cu sufletul la gură pentru cea mai „banală” sau universală acțiune. Cam cum face Dan Barry pentru NYT, pe care l-am redescoperit de curând. 

Un alt exemplu tare drag mie e materialul scris de o fostă colegă, Anca Vancu, despre plecarea unui băiat la facultate. Prin această poveste, Anca a reușit să spună povestea multor studenți și familiilor lor. Prin călătoria lui Andrei, viitorul student, din Vaslui în București, prin mutarea propriu-zisă și desprinderea de familie, la final de octombrie 2019, Anca spunea povestea pe care sute de mii de studenți o trăiau, mai mult sau puțin, prin toată țara.

 

Rolul jurnalistului în 2023

Zilele astea, mai mult ca oricând, în contextul valului de alegeri de anul viitor, responsabilitatea jurnaliștilor poartă o mare greutate. De la a nu cădea în capcana jocurilor politice și a rămâne în slujba cetățenilor. Însă ea se extinde și la avea grijă ce butoane apăsăm, ce scoatem în evidență, pe ce punem accentul (uneori stigmatizând fără să ne dăm seama).  

Toate în realitatea în care credibilitatea jurnaliștilor și consumul media al oamenilor e în scădere, după cum o arată și raportul Digital News Report al Reuters Institute pe anul trecut. (La care contribuie cu succes gafe de tipul vizita lui Elon Musk în România, așa-zisa moarte a lui Florin Salam sau înscenarea unui accident de mașină al lui Selly de către el însuși acum trei ani, ca să demonstreze viteza propagării de fake news.)

 

Interacțiunea online cu cititorii

Mă afectează când văd oameni cu mai puțină înțelegere sau cinici. Totodată, sunt conștientă că fiecare dintre noi avem setul propriu de filtre, alimentat de propriile experiențe, și uneori e dificil să ne uităm prin lentile noi. Încerc să explic lucruri și alegeri atunci când am ocazia, sunt deschisă la „conflicte constructive”, atât timp cât am parte de cel puțin de bunăvoință la celălalt capăt.

 

Nominalizarea la Superscrieri

M-am înscris la Superscrieri pentru că era prezentă oportunitatea, însă nu mă așteptam neapărat la nominalizare, cum nu mă aștept nici la un premiu. Am primit vestea cu multă emoție, onoare și bucurie.  

Cel mai mare câștig a fost doza de eliberare care a venit odată cu reacțiile cititorilor. De la adolescenți, la persoane mai în vârstă, am primit zeci de mesaje în care mi-au împărtășit propriile experiențe dureroase, fie că a fost vorba de violență în familie sau probleme financiare. Mi-au mulțumit că am dat glas unei experiențe atât de comune și că i-am ajutat să se simtă mai puțin singuri. Alții mi-au spus că, deși au trăit într-un mediu mai privilegiat, povestea mea le-a deschis ochii la ce trăiesc, de cele mai multe ori, cei din jurul lor. Pentru mine, să reușesc să nu mai simt aceeași cantitate bolnăvicioasă de rușine și vinovăție datorită lor, a fost cel mai prețios cadou. Însă nominalizarea mă bucură la fel de mult, pentru că îmi oferă și acea validare profesională că avem nevoie și de astfel de povești, în egală măsură în care avem nevoie și de reportaje și investigații care arată nereguli din societate.

 

La ce lucrezi acum

În prezent lucrez la două proiecte personale, pornind de la eseu, care mă încarcă foarte tare, pentru că implică în continuare scrisul. În rolul meu din prezent nu scriu full time, dar am privilegiul de a documenta când ceva îmi atrage atenția și prezintă interes pentru mine și public. Deci e ceva ce îmi doresc să fac în continuare, pentru că încă mai am atâtea de învățat.

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole recomandate

Sport

Cel puţin trei ofiţeri de poliţie şi peste cincizeci de persoane au fost arestate în urma violenţelor de la finalul meciului de miercuri dintre...

Sport

Fostul preşedinte al Federaţiei Spaniole de Fotbal, Luis Rubiales, susţine că nu a exercitat niciodată presiuni asupra jucătoarei Jennifer Hermoso în aşa-numitul caz al...

Sport

Clubul FC Voluntari şi jucatorul Jesús Fernández au ajuns la un acord în privinţa prelungii contractului. Portarul spaniol, în vârstă de 35 de ani,...

Sport

Pentru prima dată de când Novak Djokovici a anunţat despărţirea lor, la 27 martie, Goran Ivanisevici a vorbit pentru Sport Klub despre motivele care...