Rezumat:
La acea vreme, guvernul era condus de Petru Groza, iar regele Mihai I şi partidele istorice conduse de I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu se bucurau încă de mare popularitate.
Sovieticii își impuneau agenții în structurile de conducere a țării şi, cu toate că nu erau simpatizați de majoritatea românilor, liderii comuniști întâmpinau o rezistență tot mai mică din partea adversarilor politici.
România era încă o țară bogată în primii ani după Al Doilea Război Mondial, era mai bogată față de restul țărilor din Balcani.
După intrarea sa în viața politică legală la 23 august 1944, poziția Partidului Comunist Român în problema agrară a fost un a deosebit de instabilă, urmărind dezinformarea opiniei publice pentru a obține susținere politică.
Cu toate că scopul final al programului Partidului Comunist în domeniul agricol era colectivizarea agriculturii, comuniștii au considerat ca în primii ani postbelici să realizeze desăvârșirea „revoluției burghezo -democratice” prin aceasta să atragă de partea lor țărănimea săracă, lipsită de pământ.
Reforma in agricultura romaneasca
Așadar, deși România realizase în 1921 cea mai profundă reformă agrară din Europa, totuși comuniștii români considerau că rezolvarea problemelor agrare postbelice se vor realiza prin exproprierea moșierilor şi împroprietărirea țăranilor.
Pentru a destabiliza situația politică a țării şi a slăbi opoziția anticomunistă, reprezentanții Partidului Comunist Român îndemna țăranii la împărțirea chiar și cu forța a marilor proprietăți funciare, înainte de legiferarea reformei agrare. Deși era clar că erau necesare unele măsuri pentru a scoate agricultura românească din criza postbelică perspectivele colectivizării judecate prin prisma realităților din Uniunea Sovietică păreau a fi deosebit de sumbre.
Motivată în primul rând pe considerente politice şi nu de unele economice, reforma agrară din 23 martie 1945 nu avea drept scop consolidarea micilor proprietăți ale țăranilor, ci distrugerea marilor proprietăți agricole.
După înfăptuirea reformei agrare, comuniștii încercau să păstreze o tăcere ostentativă în legătură cu planurile lor de colectivizare a agriculturii, pozând, tactic, în apărători ai proprietății țărănești. Spre exemplu, în timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 1946, broșura Comuniștii și proprietatea particulară dădea asigurări că
„de rezultatul alegerilor depinde ca țăranii să poată lucra în liniște şi culege roadele de pe ogorul lor”.
După acapararea puterii însă, lucrurile aveau să ia o întorsătură exact contrară. În vara anului 1947, comuniștii declanșează o companie tacită, dar susținută de confiscare a unor noi categorii de proprietăți rurale.
La sfârșitul anului 1947, ca urmare a abolirii monarhiei, proprietățile familiei regale au fost naționalizate. La 3 august 1948 au fost confiscate pământurile școlilor confesionale, la 3 noiembrie din același an, bunurile rurale ale instituțiilor sanitare particulare, iar la 2 decembrie 1948 proprietățile Bisericii Greco-Catolice.
Cu toate că oficial, partidul continua să propage lozinca prin care susține sprijinul micilor proprietari, în cadrul
Rezoluției PMR din 21-23 februarie 1948 se recomanda însă cooperația ca mijloc de ameliorare a stării economice a țăranilor. În primăvara aceluiași an, Gheorghiu-Dej continua să nege zvonurile potrivit cărora statul ar fi intenționa să colectivizeze proprietatea agricolă privată.
Între primăvara anului 1945 şi primăvara anului 1949 se așterne o oarecare liniște în domeniul agrar. Această liniște se va instala și în micile gospodării țărănești din satul nostru, Voșlobeni, dar nu pentru mult timp deoarece va apare adevăratul coșmar cel al introducerii cotelor.
Sistemul cotelor se aplică pentru absolut toate categoriile de produse agricole. Cuantumul și modalitățile de colectare se lăsa în competența organelor locale.
Sistemul colectărilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care descria în detaliu obligațiile producătorilor şi stabilea pedepse aspre împotriva proprietarilor care refuzau să predea cotele specificate. El a fost implementat de aparatul de partid la nivel local, sprijinit de autoritățile locale, de miliție, şi de justiție.
Ajunși în funcții de conducere reprezentanții partidului se dovedesc a fi foarte fideli conducerii acestuia. Primarul comunei numit în această funcție fără vreun merit deosebit, singurul fiind cel al apartenenței politice comuniste, se dovedește consecvent și deosebit de ferm în colectarea produselor prevăzute în legislație.
Spre exemplu pentru a colecta cantitatea de cereale obligă țăranii cultivatori de cereale din sat să depoziteze snopii în stoguri pe un teren stabilit, pe arie, la care în momentul treierării trimite un delegat care va cântări întreaga cantitate de grăunțe rezultată, pe baza căreia stabilește cota datorată statului. Facem mențiunea că până la această dată fiecare țăran își ducea snopii de cereale acasă, le depozita în șură sau alte construcții anexe, iar batoza venea pe la fiecare casă și îi treiera.
Toate produsele trebuiau predate personal de fiecare producător și transportate cu modestele lor mijloace de transport, căruțe cu cai sau care trase de văcuțele din gospodărie. La predare produsele trebuiau să corespundă din punct de vedere calitativ, în caz contrar erau refuzate, țăranul respectiv se întorcea cu aceste produse acasă și era nevoit să cumpere produse de calitate de la alți producători. Terenurile din posesia unor țărani erau destul de puțin fertile și din această cauză nici produsele nu se ridicau la un standard de calitate prea ridicat, însă cei care preluau produsele pentru cote nu țineau cont de aceasta.
În condițiile scăderii dramatice a producției agricole cauzate de război, colectările ofereau un răspuns imediat la nevoile alimentare ale populației urbane şi la exploatarea economică a țării de către puterea de ocupație sovietică, două sarcini dificile, pe care politica economică falimentară a regimului comunist nu le putea satisface.
Înainte de orice, colectările s-au dovedit însă un instrument al luptei de clasă în mediul rural. Sistemul colectărilor a pregătit terenul pentru instalarea structurilor agriculturii socialiste, prin ruinarea deliberată a gospodăriilor țărănești înstărite și nu numai, care mai reușeau să reziste procesului de colectivizare.
Acest sistem de exploatare sistematică era îndreptat îndeosebi spre gospodăriile țărănești mai înstărite, care încă mai reprezentau adevărate motoare ale economiei rurale, conducând astfel la ruina întregii comunități țărănești.
Istoria din agricultura romaneasca a colectărilor poate fi împărțită în perioade distincte
Prima perioadă, situată între anii 1945-1947, a fost marcată de o relativă prudență în aplicarea sistemului cotelor.
A doua perioadă, din anii 1948-1952, s-a caracterizat printr-o acută instabilitate legislativă, cu treceri imprevizibile de la radicalism la relaxare, reflectând atât tranziția la un sistem general planificat în economia românească, cât și lupta pentru putere din interiorul elitei conducătoare.
Anii 1953-1956 reprezintă o perioadă de deschidere prin lansarea sistemului de contracte și achiziții pentru a compensa slăbiciunile agriculturii socialiste, care se anunța încă de la începuturile sale costisitoare și nerentabilă.
Ultima perioadă, 1957-1962, marchează trecerea de la cote la contracte, pragmatismul politicii de partid în chestiunea asigurării fondului de stat prin contracte contrastând însă cu caracterul violent al colectivizării după 1958.
Colectările forțate au prefațat şi însoțit un alt proces, de care țăranii se temeau chiar mai mult, colectivizarea agriculturii.
Diferite documente propagandistice rămase de la liderii PMR responsabili de problemele agrare conțin date care evidențiază legătura strânsă dintre colectări şi colectivizare. Țăranii
„trebuie să înțeleagă că e un sacrificiu mai mic, dar trebuie să-l facă, de a da patriei hrana [pe] care se cuvine s-o dea prin colectare, și să fie o rușine, să fie stigmatizat în sat acela care într-un fel saltul ar căuta să se sustragă de la această datorie elementară”.
Țăranul individual era considerat încă drept „un mic burghez, un mic capitalist” care trebuie lichidat. Se considera că singura soluție pentru rezolvarea problemei agrare era colectivizarea.
Produsele colectate aveau ca destinație aprovizionarea muncitorilor de la orașe, a armatei cât și pentru export ca produse de schimb în importul de mașini și utilaje necesare procesului de industrializare.
În data de 2 martie 1949 guvernanții comuniști emit Decretul nr.83/1945 care prevede exproprierea proprietăților mai mari de 50 de hectare. Această măsură era prevăzută încă din anul 1945 prin Legea reformei agrare nr. 187/23 martie 1945.
Acțiunea avea ca destinație expresă deținătorii unor exploatații agricole bine închegate, cu dotarea necesară mecanizării și modernizării procesului de producție. Prin modul conspirativ prin care s-a acționat, proprietarii acestor exploatații au fost luați prin surprindere, acționându-se încă din plină noapte. A fost expropriat nu doar pământul ci întregul inventar: animale, instalații agricole, produse aflate în stoc sau în procesul de producție precum și titlurile, creanțele și participările ce rezultau din activitatea exploatațiilor.
Proprietarii exploatațiilor confiscate au fost numiți moșieri . În cazul în care aceștia se opuneau procesului de confiscare erau pasibili cu pedeapsa cu închisoare de la 5 – 15 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi.
Prin acest decret moșierii și familiile lor au fost deportați în alte zone din țară fixându-li-se domiciliu obligatoriu. Pentru cei negăsiți acasă la data confiscării și erau identificați în diferite orașe li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în acele orașe pe timp nelimitat.
Dacă se ia în considerare statistica Ministerului Agriculturii din noiembrie 1948 în care apar ca înregistrate 7.703 exploatații agricole cu peste 50 de Ha s-ar putea deduce că cel puțin 9.000 de țărani au suferit de pe urma acestui decret și a Legii 187/1945.
Ce se cunoaște însă cu certitudine este faptul că aceste familii, luate în plină noapte din casele lor au fost private de truda lor și a generațiilor anterioare. Locuințele lor au fost ocupate imediat de echipe constituite ad-hoc sau uneori dinainte stabilite, formate din membrii fideli ai viitorului regim comunist. În aceste locuințe au fost instalate sedii de partid, sedii ale viitoarelor GAS-uri sau GAC-uri, posturi de miliție etc. Unii dintre membri acestor echipe, deghizați în susținători ai ideilor comuniste s-au dedat la numeroase furturi din locuințele confiscate.
Acțiunea de confiscare a bunurilor mobile și imobile s-a dovedit a fi o măsură ilegală, Decretul 83/1949 nu prevedea măsura dislocării și fixării domiciliului obligatoriu. Pentru a avea totuși un temei legal Consiliul de Miniștri emite hotărârea nr. 1154/25.10.1950 modificată prin HCM nr. 344/15 martie 1951 prin care se justifica posibilitatea stabilirii domiciliului obligatoriu „pentru anumite persoane”.
Confiscări de proprietate au continuat și după această dată, scopul urmărit era distrugerea definitivă a moșierimii ca și clasă socială.
Plenara Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949 va reprezenta pasul decisiv pentru trecerea la „transformarea socialistă a agriculturii, la crearea primelor gospodării agricole colective. Prin aceasta de fapt se anula Legea privind reforma agrară din 1945, cu toate că în toate intervențiile liderii comuniști promiteau garantarea proprietății private din agricultură, însă totul a rămas doar în mod declarativ.
Eliminarea moșierimii prin preluarea proprietăților agricole de către stat au lăsat țăranii săraci fără mijloace de existență, adâncindu-le și mai mult starea de sărăcie, aceștia sunt forțați să colaboreze cu statul pentru ași asigura mijloacele de subzistență.
„Limitarea chiaburilor” reprezenta sloganul prin care se asmuțeau țăranii săraci împotriva țăranilor mai înstăriți. Gheorghiu Dej, preluând ideile și formele staliniste despre populația rurală susținea prin expunerile sale că :„Ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianța cu țărănimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”.
Clasificare taranilor din agricultura romaneasca
Propaganda politică în rândul locuitorilor de la sate era deosebit de susținută care erau clasificați în cinci categorii:
1. Țărani lipsiți de pământ, proletariatul agricol reprezentând circa 2,5 % din totalul populației, 2. Țărani săraci, 57 %
3. Țărani mijlocași, 34 %
4. Chiaburii
5. Resturile moșierimii
ultimele două categorii cuprinzând 7 %.
În categoria chiaburilor erau încadrați țăranii înstăriți, adică cei care aveau ceva mai mult pământ. Cuvântul chiabur, este de origine turcă, chibar, ce însemna la origine nobil sau om bogat, de vază, dar care în limbajul oficial a ajuns să aibă conotații profund negative.
Chiaburii erau discriminați, chiar demonetizați de propaganda partidului comunist prin toate modurile posibile. Pentru aceștia a fost introdus impozitul agricol, căruia cu greu îi puteau face față. Învrăjbirea țăranilor săraci asupra chiaburilor, țărani mai înstăriți, nu totdeauna a dat rezultate scontate, marea majoritate a locuitorilor de la sate se solidarizau cu țăranii înstăriți, chiaburii, susținându-i în a face față acestei discriminări.
În unele zone, țăranii s-au opus deportării marilor proprietari de pământ, de care erau legați prin numeroase legături economice sau de rudenie, forțând autoritățile să renunțe temporar și să reia operația de arestare peste câteva zile, eventual la adăpostul nopții. Alteori, comunitatea sătească a sprijinit țăranii declarați chiaburi cu ajutor material sau în muncă pentru a preda cotele oneroase impuse de către stat.
Această măsură a fost aplicată și în localitatea noastră asupra câtorva familii cu stare materială mai ridicată. Comuniștii, organele lor de conducere instalate prin abuz și minciună nu țineau cont că acești țărani își încropiseră bruma de avere prin multă trudă și sacrificii. Scopul lor era unul singur, să distrugă orice formă de proprietate de la sat și pentru care din păcate s-au găsit adepți și în Voșlobeni.
Introducerea cotelor și a impozitului agricol aveau efect asupra situației materiale a țăranului român. Pentru a se mai reduce impactul acestora, țăranii voșlobeni încercau să „ascundă” anumite suprafețe de teren prin nedeclararea sau declararea unor suprafețe de teren diminuate, în evidența Primăriei, în Registrul agricol. Deoarece introducerea cotelor și a impozitului agricol începea de la deținătorii care depășeau o suprafață de teren arabil mai mare de un hectar foarte mulți declarau că au terenuri a căror suprafață era de 0.8 – 0,98 Ha, cei care nu au reușit acest subterfugiu au riscat chiar a fi declarați chiaburi și taxați cu impozite mult mai mari.
Deoarece cotele și impozitul era mai mare pentru terenurile arabile, o altă „metodă” de a scăpa de apăsătoarele obligații față de stat îi determina pe unii țărani să lase terenurile arabile în paragină, transformându-le în teren-cosire.
Din păcate aceste măsuri au avut un impact negativ și după 1989 când Comisia pentru retrocedarea terenurilor luate cu japca prin colectivizare nu ține cont de declarațiile solicitanților, vor lua în considerare doar ceea ce era trecut în Registrul agricol la data colectivizării. Nici nu se putea altfel deoarece membrii acestei comisii nu erau alții decât foști reprezentanți ai regimului comunist, care au profitat de „binefacerile transformării socialiste a agriculturii ”. Mai mult chiar au încercat să deruteze populația pentru a se constitui asociații agricole pe scheletul fostului CAP și să preia inventarul mobil și imobil, să beneficieze în continuare de acesta.
Sub masca aplicării deciziei PMR de „transformare socialistă a agriculturii” și „în spiritul luptei de clasă” au existat numeroase cazuri în care organele locale au fost cele care au luat hotărâri, de multe ori abuzive, de confiscare au unor proprietăți ale persoanelor care nu s-au supus procesului de colectivizare, din rândul țăranilor mijlocași, mai puțin înstăriți. Am putea exemplifica în aceste situații preotul Petre Suciu (Popa Suciu) sau țăranul Bereț Iosif care a fost nevoit să se retragă cu familia în grădina de sub dealul Dimihigi care au reușit să supraviețuiască din mila credincioșilor, respectiv din produsele animaliere crescute în această grădină. Terenul arabil le-a fost confiscat, o parte, iar alta li s-a dat pe terenuri de la limita localității în zone aproape improprii agriculturii, toate acestea s-au întâmplat după ce „Volga neagră a securității” i-au plimbat în toiul nopții pentru a-i „convinge” de „binefacerile agriculturii socialiste”.
În numeroase asemenea cazuri inițiativa venea din partea „organelor” locale , primăria, sau județenele de partid în urma unor „ședințe de lucru” la care participau cei mai fideli adepți ai regimului, reprezentanți ai miliției sau chiar a procuraturii.
Pentru găsirea unor motive prin care să se confiște anumite proprietăți sau bunuri aceste organe s-au dovedit foarte inventivi. Ca să aibă pretextul pentru arestarea și încarcerarea unor țărani „recalcitranți” s-au dedat la introducerea unor arme și muniții la domiciliul acestora care apoi vor fi „găsite” de reprezentanții Securității.
Au fost cazuri în care țărani mijlocași au fost transformați în chiaburi creându-se astfel motive pentru confiscări. În alte situații sechestrele asiguratorii puse de parchet pentru neplata unor datorii față de stat, cote, impozite, erau transformate în confiscări fără a avea temeiul legal.
În diverse zone, „organele locale” confiscaseră bunuri fără intervenția Justiției, forțându-i pe chiaburi să părăsească localitățile unde domiciliau și să doneze terenurile agricole sau locuința către GAC-urile proaspăt înființate.
